Jean-François Revel: reflexul libertatii

Cei care l-au cunoscut indeaproape pe Jean-François Revel au avut privilegiul de a intra in intimitatea unuia dintre spiritele cele mai libere ale timpului acestuia intepenit in locuri comune si prejudecati, in autismul devastator al aparatului mediatic ori dezordinile lirice ale intelighentiei. Un spirit singular, totodata, pe care nimic nu-l poate abate din drum, nici o dogma, nici un statut, fie el si cel de „ancien élève de l’Ecole Normale Supérieure“, „agrégé de philosophie“, „directeur de L’Express“, „membre de l’Académie Française“ – et j’en passe. Revel are intotdeauna constiinta limpede ca orice functie poate duce, mai devreme sau mai tirziu, la fosilizarea celui ce o ocupa; ironizeaza fin institutiile batute in cuie, deseori chiar pe cele pe care le frecventeaza cu asiduitate. O forma de nesupunere insolita in spatiul francez, unde orice individ care gindeste (singur) risca, inevitabil, sa interiorizeze solemnitatile „jargonizante“ ale disciplinei pe care o practica. Revel nu are, de pilda, vreo afinitate pentru Descartes, si nu o ascunde (vezi Descartes inutile et incertain, 1976). inainteaza fara masca, s-a spus. Este liber, in intelesul deplin al cuvintului, desprins de toate constringerile doctrinare, caci are, mai presus de orice, vocatia deplasarii. in spatiu, desigur, fiind un calator neobosit, cu […]