Jocul și șocul: Disgrace de Coetzee/ Mudruczó

După primele zece minute a ieșit primul spectator. Sala e mai degrabă mică, vreo 200-300 de locuri, iar ca să ieși trebuie să treci ori printre colegii de pe rînd, ori tangent cu oglinda scenei (nu e nici o scenă, spațiul de joc de la Trafó începe de la jumătate de metru de ghetele sau cizmele spectatorilor din primul rînd). După încă vreo două minute a ieșit o doamnă, evident aparținînd echipei numeroase a criticilor din toată lumea. În următoarele cinci, au mai ieșit vreo doi sau trei, în vîrful picioarelor, dar cu hotărîre. Pe urmă n-a mai ieșit nimeni din sala umplută la refuz. Un bun exemplu pentru a dezbate conceptul de acceptanță, despre care scriam în Signore Misterioso. O anatomie a spectatorului, îmi spuneam cîteva ore mai tîrziu, plimbîndu-mă fără somn pe străzile din preajma hotelului. În timpul spectacolului, însă, siderată, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aș putea teoretiza. Într-un interviu prilejuit de un turneu cu Disgrace la Berlin (după premiera dublă de la Viena și Budapesta și după prezentarea spectacolului la Avignon), regizorul Kornél Mudruczó explică: „…am nevoie de gesturi care sînt la marginea indecenței, puțin frecventate în teatru, chiar insuportabile pentru unii. [Am […]