Jurnal din zona crepusculară

Au existat, după apariţia Portretului lui M., destui comentatori contrariaţi de obiectivitatea cvasiştiinţifică a perspectivei lui Matei Călinescu: nu se poate, s-a spus, să scrii aşa despre ceva atît de personal ca boala şi moartea propriului fiu. Acelaşi lucru s-ar putea afirma şi despre jurnalul autoanalitic aplicat propriei existenţe terminale, după diagnosticarea cu cancer pulmonar şi pancreatic metastazat. Acoperind intervalul cuprins între februarie 2008 şi iunie 2009 (diagnosticul datează de pe 24 ianuarie 2008, iar ultima însemnare e consemnată pe 8 iunie 2009, cu 16 zile înaintea extincţiei), jurnalul ultimului an şi jumătate de viaţă al criticului e o scriere confesivă – reflexiv-confesivă – totală, reunind pe canavaua istoricului bolii reflecţii teoretice, livreşti sau muzicale de tot felul, portrete morale, analize istorico-politice, corespondenţă (cu „geamănul“ Ion Vianu, dar şi cu cititori anonimi), alte documente private etc.   Magnetism angoasant Scrisul devine, ca la vechii stoici, o ars moriendi şi un proiect de restructurare finală a identităţii. Mai ales pentru un cititor familiar al lui Matei Călinescu, experienţa lecturii e destabilizantă, ca o veghe continuă: pur şi simplu nu poţi abandona cartea, captiv magnetismului ei angoasant. Mai clar decît în Portretul lui M., aceste pagini ridică o întrebare ultimă: ce poate […]