Kesslerul. Avatarele media ale unei subculturi

Erwinkesslerul nu este un intelectual, ci un simptom. Primele sale manifestări aparţin anilor ’90, cînd societatea românească era bîntuită de criza postletargică instaurată în decembrie ’89 şi cînd discursul violent-mesianic, cu accente stradale, era la modă, din Piaţa Universităţii pînă în redacţiile ziarelor şi la puţinele (pe atunci) posturi de televiziune. Probabil că Erwin nu era singurul kessler apărut în acel context mediatic tulbure, dar e de presupus că ceilalţi au fost absorbiţi de alte pieţe ale puterii, mai interesante din punct de vedere lucrativ. Kesslerul nostru a rămas, modest, în ograda confortabilă a criticii de artă, unde miza mică era compensată de cîteva avantaje convenabile patologiei sale.   În primul rînd, kesslerul are nevoie de un context favorabil din start pentru a se dezvolta. Această afirmaţie, aparent plată, conţine în sine un paradox, avînd în vedere strategiile de cucerire pe care kesslerul le aplică. El e virulent, obraznic, bîţîindu-şi nervos idiosincraziile pe sub nasul cui trebuie să-l accepete. Artele vizuale din România aveau pe vremea apariţiei sale avantajul că erau un teren moale, amorf ideologic şi confuz în relaţia cu discursul critic. Deci un kessler care îşi împroşca vehement părerile avea şansa să fie acceptat, cu uimire poate, dar […]