„Să nu devenim solemni, e sinistru.“
Paul Georgescu, în volumul
lui Florin Mugur, Vîrstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu,
Editura Cartea Românească, 1982
Lumea intelectuală românească nu a dat niciodată dovadă de prea mare flexibilitate în a judeca un autor strict în funcție de opera sa scrisă. Intră în melanjul judecății naționale poziția lui socială, relațiile pe care reușește sau nu să le aibă cu persoane aflate în cercul puterii, poziționarea sa față de subiectul fierbinte al zilei/anului/deceniului și, nu în ultimul rînd, fidelitatea față de un anumit gen literar, fidelitate ce trebuie să-și ia ca reper, dacă nu alegerea debutului, măcar predominanța respectivului în gen, în cadrul operei. Ideea de Scriitor Total ne repugnă. De fapt, nu prea credem în ea, cu o unică excepție: G. Călinescu. Dar la Călinescu aceeași lume literară a găsit o altă explicație: „Era un geniu“. În rest, proza criticilor, poezia lor sînt privite cu o neîncredere izvorîtă probabil din faptul că activitatea criticului literar a fost asimilată celei politice: criticul deține o poziție de putere, își exercită această putere pentru a influența, determina și delimita viața literară (cu tot cu aspectele sale sociale, nu vrem să intrăm aici în cîmpurile lui Bourdieu), drept care decizia lui de a părăsi acea poziție de putere pentru a deveni, în ochii actantului literar comun, „o victimă“ îl va împinge pe acesta în derizoriu. Critica literară și literatura sînt, în cultura mioritică, meserii diferite, în ciuda excepțiilor notabile la îndemîna oricărui cititor (Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu etc.). Se pare că demonul specializării a bîntuit cultura noastră înainte ca el să-și croiască drum prin Occident. Aceste delimitări și condiționări trebuie puse, cred, în siajul „obsedantului deceniu“, cînd rolul criticului depășea cu mult sfera cîmpului literar, cînd o cronică de întîmpinare, o recenzie sau o blamare a deviaționismului puteau pune capăt carierei unui scriitor, cu implicații tragice în întreaga biografie a acestuia. Astfel, devine ușor de înțeles ostilitatea lumii literare în fața unui fost critic „dogmatic“, care debutează, la 45 de ani, în 1967 (în plină „liberalizare“, după venirea la putere a tînărului și ambițiosului Nicolae Ceaușescu), cu o proză intelectualistă, străbătută de accente morale, care vine să contrazică apoftegmele aceluiași scriitor, lansate în perioada recent încheiată: sînt celebre condamnările poeziei Ninei Cassian sau a lui A.E. Bakonsky. Numai că și aici Kir Pavel pare a-și fi orchestrat cu iezuitism acest debut: în același an (1967), respectivul scriitor publicase și un deconcertant volum de critică, prin care-și anunța practic despărțirea de calea regală a dogmatismului și își anunța credința în adevăratele valori, puse sub semnul „polivalenței necesare“. Pentru cel care citește mai întîi cronicile din Încercări critice (ESPLA, 1957, două vol.) și din Păreri literare (Editura pentru Literatură, 1964), Polivalența necesară pare, la o primă vedere, cartea altui autor. Și nu neapărat faptul că în volumul din 1967 apar repere culturale aparținînd Occidentului decadent (Joyce, Proust etc.), ci pentru că denotă o deschidere și o capacitate de a poziționa obiectul studiului într-un sistem universal care nu consună deloc cu schematismul cronicilor din 1957 sau 1964. Cel care parcurge ambele cărți de critică este îndreptățit să se întrebe dacă nu avem de-a face aici și cu o polivalență morală.
„Asemenea lui Johann Sebastian Bach, asemenea Mării, asemenea Stepei, opera lui Mihail Sadoveanu pare simplă. Este simplitatea marii arte, care cuprinde infinite nuanțe, straturi de înțelegere succesive.“ „Asemenea Comediei umane, opera lui Mihail Sadoveanu – eposul poporului român – a condensat o imensă cantitate de suferință: suferința poporului exploatat.“ „Patriotismul acestei opere constituie de asemenea un răspuns zdrobitor dat cosmopolitismului care promovează o artă fără patrie.“ Etc. Poncifele criticii dogmatice jalonează discursul critic al eseurilor din 1957: Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc („În poezia lui Mihai Beniuc nu s-a stins jarul luptelor trecute, iar viitorul socialist îi deschide largi spații“), Mihail Șolohov, Camil Petrescu („Marea moșierime trîndavă și țîfnoasă care se epuizează în luxoase mondenități, mica boierime care se sărăcește în efortul de a trăi ca și cei din protipendadă, negustorimea care prinde osînză, dar e umilită și jefuită de latifundiari, muncitorimea care, într-o cumplită mizerie, începe a-și cristaliza conștiința de clasă, țărănimea strivită de biruri, acestea sînt marile planuri pe care e organizat romanul“ – Un om între oameni, n.n.), Mihu Dragomir (al cărui poem, Războiul, e comparat cu La Divina Commedia) și mulți alții (alături de articole dedicate împlinirii unui deceniu de la 23 august 1944, denunțării intervențiilor SUA în Guatemala sau a imperialismului) sînt tot atîtea fețe ale unui discurs dogmatic, dar inteligent și… nomina odiosa, foarte talentat. Cei mai nocivi dogmatici au fost cei talentați, se spune, și grăuntele de adevăr nu trebuie căutat prea mult.
Cum a avut loc trecerea acestui intelectual comunist de la „gîndirea tare“ (sub semnul bicefal – marxist și freudian – al căreia îl așază Virgil Podoabă în eseul Timpul și clipa. O narativă cu față postmodernă și spate modern) la una „moale“, unde lucrurile se relativizează, cel puțin aparent? Cred că răspunsul se află ascuns în spatele acestor măști succesive, așezate palimpsestic de scriitor asupra chipului său real, dar și într-o evoluție biografică determinată „obiectiv“ de politica literară și de o înțelegere profundă a bolii. Cu cît a devenit mai „imobil“ omul Paul Georgescu, chinuit de o maladie care a sfîrșit prin a-l imobiliza în casă, cu atît mai mobilă a devenit scriitura sa. Este un chiasm fermecător, care poate ascunde multe erori, dar are avantajul de a‑i oferi o structură acestei personalități misterioase.
În cazul receptării prozei, Paul Georgescu pune tunurile în primul rînd asupra balzacianismului și, în aplicația sa, asupra operei lui Sadoveanu (al cărei admirator constant a rămas mereu, indiferent de etapele prin care trecea, reușind să-și schimbe optica și metodele critice astfel încît să privească corpusul de texte sadoveniene cu aceeași religiozitate), așază Creanga de aur într-un top personal, anticipînd astfel, cu mai bine de un deceniu, reconstrucția canonului în opere critice cum avea să fie Arca lui Noe: „Creanga de aur este cea mai, cred, tulburătoare și fermecătoare carte a lui Sadoveanu, deci, a prozei române. […] Nu e mai puțin adevărat că, privită prin șablonul balzacian, formulă la ale cărei moaște unii se mai închină chiar și azi, cartea iese mult împuținată, așa că s-a putut produce fenomenul uluitor ca în geniala Istoria literaturii române a miraculosului G. Călinescu, Creanga de aur să nu fie măcar receptată“ (Polivalența necesară, p. 22).
Cred că Polivalența necesară a fost atît un codicil menit a face tabula rasa din precedentele încercări critice, dar și un instrumentar dedicat abordării propriului debut în proză, un manual de lectură năzuit a servi celui ce s-ar fi apropiat de ulterioara operă în proză a criticului. Se găsesc aici nenumărate pasaje ce pot fi citite, à rebours, ca argumente pro domo. Cel mai sugestiv, în acest sens, mi se pare amplul eseul dedicat lui Călinescu: „Să ne reîntoarcem, deci, pentru minimă vreme, la receptarea primului roman al lui G. Călinescu, scriitor ce se manifestase pînă atunci doar ca critic, prin destul de numeroase articole, dar și prin Viața lui Mihai Eminescu (1932), volum ce inaugura monumentalul studiu dedicat poetului național. Cartea nunții apare un an mai tîrziu, în 1933. Țipetele jalnice ale detractorilor specializați – speță inferioară, sterilă, producătoare de notițe, ce se nutrește din penibile hărțuieli, a căror haită face parte necesar din caravana oricărei personalități autentice (s.n.) – nu trebuie să tulbure eterul postumității, ele nu pot traversa Acheronul ce nu semnifică, în cazul de față, numai moartea, ci și gloria“ („Sensul clasicismului“, în Polivalența necesară, p. 64). Curat discurs pro domo, spunem noi acum, știind că volumul său de debut în proză era deja în redactare, probabil („Mda. Debut la 45 de ani. Nu se așteptase nimeni să mă fac scriitor. Cînd a citit prima carte, editorul Gafița a zis: Are multe virgule“ – Vîrstele rațiunii, p. 72).
Depășind tentația inițială de a afirma că, în 1967, Paul Georgescu devine, hélas!, atît critic adevărat, cît și prozator (la fel de adevărat, după cum vom vedea), sînt mai curînd tentat să afirm că ambele cărți au un substrat polemic profund, adevăratul motor al actului critic și creator: astfel, în eseul dedicat lui Sadoveanu, Destinul interior, Georgescu lansează și adîncește ideea necesității multiplelor interpretări aplicate operei respective („Opera este o suprastructură subsumînd o polimorfie“, p. 6), dar și polemizează cu critica impresionistă, care ar rămîne mereu cantonată la suprafața obiectului literar polistructural, un „sistem complex de aparențe și esențe“. Cred că această definiție a obiectului literar ca sistem de aparențe și esențe poate fi foarte bine aplicată și personalității lui Paul Georgescu. Identificăm multe asemenea semne lansate în text, noduri interpretative ce pot fi aplicate atît operei sale, cît și acestui sistem bizar care este evoluția sa ca persona. Ele pot fi ușor trecute cu vederea, dar, dat fiind că am acceptat că acest joc al măștilor este definitoriu pentru descifrarea subiectului nostru, nu ne putem baza pe inocența sa cînd scrie: „De altfel, ar fi multe de spus despre sistemul mărturisire-ascundere, dar discuția ne-ar îndepărta de subiect“. Exact, dar jocul de-a îndepărtarea și apropierea este fundamental pentru construirea unor perdele de fum menite să acopere fuga…