La ce temperatură ard cărţile?

„– Durata studiilor din ce în ce mai redusă, discliplina slăbită, filozofia, istoria şi studiul limbilor abandonate, limba engleză şi ortografia ei abandonate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate. Viaţa e scurtă. Înainte de toate, contează slujba, iar după slujbă distracţiile sînt destule! Ce rost are să înveţi altceva decît să apeşi pe butoane, să tragi de manete şi să fixezi şuruburile în piuliţe?“

Cultura în şcoala „viitorului“

Frazele de mai sus rezumă foarte bine idealul de viaţă confortabilă al cetăţeanului mediu – cu aşteptări „rezonabile“ şi gîndire pozitivă – din lumea globală; indiferent dacă e american sau european din Est. Nu, nu e un text satiric, e o replică dintr-un roman distopic apărut acum mai bine de 60 de ani, în 1953 – referinţă deja „clasicizată“, aşa zice, dacă nu m-aş teme că aproape tot ce poate fi denumit drept clasic riscă azi să fie privit cu circumspecţie şi, eventual, propus pentru vreo viitoare punere la index (deloc improbabilă, aşa cum evoluează lucrurile)… Romanul îi aparţine lui Ray Bradbury şi se intitulează Fahrenheit 451. În limba română a apărut la doar un deceniu distanţă, în 1963, în traducerea lui Petre Solomon, din care şi citez, de altfel, aici.

Pe scurt: Bradbury imaginează o societate a viitorului a cărei ordine e garantată de interzicerea şi arderea tuturor cărţilor, pentru că în orice carte, chiar într-una aparent inofensivă, există un potenţial destabilizator. Mai sînt totuşi acceptate „cărţile cu poze“. Civilizaţiei scrisului i se contrapune, violent, o civilizaţie a imaginii ce monopolizează totul, cu panouri publicitare şi ecrane din ce în ce mai mari, acaparînd deopotrivă spaţiul public şi pe cel privat. „Orice om capabil să monteze şi să demonteze un perete de televiziune – şi mai toţi oamenii sînt capabili acum de aşa ceva – este mai fericit decît un om care încearcă să măsoare, să fixeze în calcule şi ecuaţii universul…“ – explică un pompier-şef în romanul lui Bradbury. Bibliotecile păstrate ilegal, după instaurarea noii ordini mondiale, sînt incendiate „cu celeritate“, iar deţinătorul lor e condamnat ca pentru un act de înaltă trădare. Fireşte, într-o asemenea lume, eroul cel mai însemnat e Pompierul, incendiatorul, reprezentant al Legii, cenzor, poliţist şi judecător deopotrivă. Repet: cititul e interzis, fiind cel mai grav delict în stat. Şcoala nu mai are nici o legătură cu cărţile, pentru că acestea ţin de o epocă revolută, prezentată în cele mai întunecate culori – o epocă a suferinţelor şi a discriminărilor… Şcoala formează doar buni cetăţeni – adică cetăţeni de un anumit fel: optimişti, sociabili, disciplinaţi, care nu pun întrebări, ci acceptă răspunsurile standard ce le sînt livrate, convinşi că sînt răspunsurile pe care le-au găsit chiar ei. Ce se învaţă, totuşi, la această şcoală a „viitorului“? „O oră de televiziune, o oră de baschet, de baseball sau de alergări, o lecţie de istorie sau de desen – la care copiem cîte ceva –, pe urmă alte sporturi. Asta-i şcoala. Şi ştii, cei mai mulţi elevi nu pun niciodată întrebări; stăm şi înghiţim numai răspunsuri, o avalanşă de răspunsuri, după care trebuie să mai pierdem încă patru ore cu «educaţia prin film».“ Lucrurile acestea le spune tot un personaj din romanul (atît de profetic, din păcate al) lui Bradbury, o adolescentă inadaptată, care, „întîmplător“, dispare la un moment dat…

Lecţia de istorie din programul şcolar de­scris de Clarissa, o oră rătăcită printre atîtea alte ore de alergări şi de „educaţie prin film“ sau prin televiziune, e, desigur, una despre istoria triumfală a vremurilor noi şi a societăţii ideale din care orice factor de „discriminare“ a fost eliminat. Cît priveşte „educaţia“ prin pasivizarea elevului, prin aducerea lui la stadiul de receptor cuminte al unor (pseu­do)idei rumegate de alţii, aceasta este caracteristică pentru orice sistem educaţional autoritar, mai vechi sau mai nou, sau/şi avînd în spate o agendă ideologică. Ştim de mult că Şcoala are nu numai capacitatea de a „forma“, ci şi pe aceea de a îndoctrina – în funcţie de agenda zilei, agendă dată, la rîndul ei, de obiectivele şi exigenţele generale ale unei societăţi. Iar societatea actuală, de pildă, nu mai are nevoie de cetăţeni cu un minimal background umanist, ci de cetăţeni cît mai bine conectaţi la un circuit al producţiei eficiente şi al consumului entuziast.

Ne place sau nu, am trecut deja pe teritoriul distopiei: învăţămîntul (de masă) nu furnizează cunoaştere şi modele umane, ci mesaj ideologic eficient diseminat şi tipare de comportament adecvate societăţii globale. Şi, ca să nu ne mai ascundem după deget, s-ar cuveni să recunoaştem că, oricît de invocat, din raţiuni strategic-persuasive, spiritul critic nu prea are ce căuta în această formulă. E chiar contraindicat pentru stabilitatea unei anumite ordini. El poate fi însă simulat – cu mult succes! –, după cum pot fi simulate atitudini de frondă, de revoltă împotriva anchilozării „Sistemului“, şi pot fi confecţionate şi marketizate figuri de „revoluţionari“ şi de „reformatori“ – evident, „tineri“, luptînd cu presupuse moşteniri prăfuite şi cu inerţii „reacţionare“.

Ţin de vreo cîţiva ani la îndemînă, pe un raft mai accesibil al bibliotecii, distopia lui Bradbury despre o societate a viitorului în care n-ar mai exista cărţi. Toate aceste discuţii de azi – purtate la temperaturi înalte! – pe teme precum „reforma curriculară“, inadecvarea clasicilor la realităţile lumii contemporane, conţinutul discriminatoriu şi potenţialul presupus de‑for­mator al unor opere canonice mă trimit înapoi la Fahrenheit 451. Spre a nu mai vorbi despre climatul anticultural cvasigeneral: despre marginalizarea umanioarelor şi deprecierea lor tot mai evidentă în raport cu „ştiinţele tari“; de­spre desfiinţarea secţiilor de limbi clasice în multe universităţi europene; despre deprecierea studiului istoriei în şcoli – şi e vorba nu doar de istoria naţională, ci de istorie pur şi simplu; sau despre presiunile făcute în direcţia delegitimării ideii de valorizare în cîmpul artelor. Totul în numele adecvării la contemporaneitate.

Clasicii – în grilă ideologică

Importată, cu întîrziere, de peste Ocean, lectura suspicioasă, ideologizat-revendicativă a literaturii (mai precis, a „marii literaturi“) tinde să devină şi la noi modă. Nu afirm că, în punctul său de pornire sau în întregul ei, o asemenea lectură nu şi-ar avea justificările ei. Ea poate fi un bun prilej de exersare a spiritului critic, de deconstruire a unor clişee, stereotipii, prejudecăţi, mentalităţi de ieri sau de azi, plecînd de la discutarea unei cărţi sau a unei piese de teatru. Căci, oricît de banal ar suna asta, literatura (arta) este, direct sau indirect, şi document al unei epoci şi al unei societăţi. Această lectură deconstructivă este utilă printre altele – printre multe alte posibile grile de interpretare –, nicidecum singura recomandabilă sau cea mai importantă. Nu e vorba despre a apăra reduta, oricum imaginară, a autonomismului estetic, ci doar de a nu aluneca în eroarea contrară, conform căreia ajungem să excludem complet din discuţie literaritatea (care e un pic altceva decît esteticul…) şi criteriul de valoare (care, sigur că da, e relativ şi negociabil), nemaicitind un text literar ca pe un text literar, ci ca pe o probă incriminatorie într-un dosar al scriitorilor „reacţionari“… Iar cînd grila ideologică e aplicată fără simţul nuanţelor şi cu un profund dispreţ faţă de complexitatea literaturii – căci da, literatura rămîne, dincolo de mode şi timp, o artă a complexităţii şi a nuanţei, după cum rămîne o expresie a umanului –, cînd se recurge la suprainterpretare (spre a nu spune delir interpretativ), pornind de la decupaje îndoielnice, de la decontextualizări tendenţioase, atunci sus-numita deconstrucţie merită să fie ea însăşi pusă sub semnul întrebării.

Uneori, grila ideologică e aplicată nu numai nenuanţat, ci şi cu ignorarea unor noţiuni elementare precum diferenţa dintre autor, narator şi personaje, dintre punctul de vedere exprimat, într-un roman, de exemplu, de un personaj şi o presupusă poziţie a autorului pe acelaşi subiect. Aşa se face că Slavici sau Sadoveanu sînt taxaţi pentru incorectitudine politică şi că unul sau altul dintre „reformatorii“ de azi susţin că romane precum Mara sau Baltagul nu ar mai trebui discutate la şcoală, întrucît le-ar oferi adolescenţilor un rău exemplu în privinţa relaţiilor din familie, încurajîndu-i pe calea discriminărilor de gen şi a violenţei. Că societatea românească, ultraconservatoare pe anumite (importante!) segmente ale sale, e caracterizată în continuare de relaţii asimetrice, de violenţă, de opresiunea exercitată „tradiţional“ asupra celor consideraţi „slabi“, între care (la loc „de cinste“) şi femeile – e o realitate pe care nu o putem nega. Şi nu putem nega nici faptul că, inerţial, şcoala perpetuează, la începutul secolului al XXI-lea, prin manuale, ca şi prin atitudinea unor profesori, regretabile clişee de gen. A susţine însă că responsabilă de această stare de lucruri e literatura – în special aceea a deceniilor sau a secolelor trecute – nu numai că e (eufemistic spus) contestabil, dar e şi o nepotrivită strategie de luptă împotriva discriminării, precum şi o ineficace pledoarie pentru emancipare. Într-o ţară pe care Barometrul de consum cultural o plasează pe unul dintre ultimele locuri din Europa la capitolul lectură, unii pretind că violenţa şi tot ce poate fi mai rău se învaţă nu din familie, din societate, din realitatea înconjurătoare – descrisă tot mai simplificator şi mai tabloidizat de mass-media… –, ci din… literatură… Mai mult chiar, din literatura clasicilor.

Scrie – pe contul personal de Facebook – o tînără profesoară cu faimă de luptătoare împotriva „Sistemului“: „Sînt revoltată de ideea că elevilor de gimnaziu li se recomandă romanul Baltagul de Sadoveanu, prezentat ca o monografie a satului românesc. Dintr‑un motiv foarte simplu: romanul prezintă o familie în care agresivitatea bărbatului este acceptată și primită cu resemnare de nevastă. Iar acești soți sînt dintre cei care se iubesc. Leacul pentru încăpățînarea femeii este bătaia lui Lipan. […] Dacă aș propune lectura acestui text, nu aș face decît să aprob tacit că agresiunea dintre soți este acceptabilă. De aceea, elevii mei nu vor citi sau studia Baltagul de Sadoveanu. Același lucru în Mara lui Slavici, așa-zisul roman de dragoste, în care Persida este agresată constant, chiar și atunci cînd este însărcinată, de soțul ei, Națl. După bătăi monstruoase fata pierde o sarcină și se întoarce la mamă, la Mara, dar revine la bărbatul ei și rămîne iarăși însărcinată“.

Nu aş fi luat în serios consideraţiile naive ale Cristinei Tunegaru, propagate cu viteza fulgerului în presă şi intens comentate în ultimele zile, dacă poziţia pe care o exprimă nu mi-ar apărea ca un simptom al unui fenomen mai larg de marginalizare a literaturii (în primul rînd a celei canonice) şi a umanioarelor, sub pretextul introducerii unor filtre „emancipatoare“, care să preîntîmpine, se zice, asimilarea, în anii formării, a unor stereotipuri sexiste, rasiste sau de altă natură. Revin la „bătrînul“ Bradbury (care ar putea fi taxat, la rîndu-i, pentru „conservatorism“): „Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea Micul negru Sambo. Pune-o pe foc! Albii sînt cam stînjeniţi de Coliba unchiului Tom. Pune-o pe foc! Cutare a scris o carte despre influenţa tutunului asupra cancerului pulmonar? Plîng autorii de ţigări? Pune cartea pe foc!“. Şi încă:

„– Am ars cărţi de Dante, de Swift, de Marc Aureliu.

– Ăsta nu era un european?

– Cam aşa ceva.

– Şi nu era un radical?

– Nu l-am citit niciodată.

– Era un radical“.

Oglinda şi drumurile noroioase

Cine nu înţelege însă că literatura valoroasă nu e nici mijloc de propagandă (pentru o cauză sau alta) şi nici nu încurajează Răul prin simplul fapt de a-l descrie are o idee nebuloasă, în cel mai bun caz naivă, despre ceea ce înseamnă literatura – expresie a complexităţii existenţei, poveste a Omului surprins în singurătate, cu propriile-i căutări şi angoase, ca şi printre semenii săi, într-un angrenaj social care nu a fost niciodată (şi nici nu poate fi) descris ca o lume ideală. Da, ştiu, metafora lui Stendhal, aceea a romanului ca „oglindă purtată de-a lungul unui drum“, s-a tocit, în timp, prin prea frecventa ei invocare. Totuşi, ea nu e deloc inadecvată într-un context în care literatura pare a fi citită printr-o optică premodernă: „Da, domnule, un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru, cînd noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiţi oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla“.

(Mai spun doar un lucru apropo de grile emancipatoare şi de revendicări canonice – temă care ar merita abordată într-un articol separat –: ironia face ca singura autoare canonică din programa şcolară pentru literatura română, Hortensia Papadat-Bengescu, să fi dispărut din manualele de liceu tocmai în plină euforie a „reformei“ curriculare, şi nu sub influenţa vreunor forţe retrograde, ci prin libera opţiune a unor autori de manuale, cei mai mulţi, dintr-o generaţie reformatoare…)

Într-un liceu din Iaşi unde am fost invitată de curînd, în cadrul FILIT, să particip la o discuţie cu elevii, o adolescentă inteligentă m-a întrebat ce i-aş răspunde unui tînăr care mi‑ar mărturisi că nu citeşte, că nu-i place să citească, pentru că nu vede nici un folos în asta. Am dat atunci un răspuns destul de lung, diplomatic şi „nuanţat“; dar între timp am găsit unul mai scurt, mai puţin întortocheat şi, poate, mai eficient: unui tînăr care mi-ar face o astfel de mărturisire i-aş recomanda să încerce să citească o carte care i-ar putea da de gîndit: Fahrenheit 451.