La despărţirea de M. Ivănescu

Dacă mă gîndesc la M. Ivănescu, întîi mă gîndesc la o uriaşă şi tulbure frică – de viaţă, de moarte, de amintiri (amintirile cele mai adînci, spaimele copilăriei), o frică paralizantă ca în faţa unui pericol iminent. Apoi mă gîndesc la singurătate, la o lumină cînd blîndă, de seară de toamnă, cînd „urîtă“, „scăzută“, de zi ploioasă şi rece. Ceva din această frică mi s-a transmis, în anii, cîţiva la număr, în care am fost aproape de M. Ivănescu, „sufleteşte“ şi „fiziceşte“, vizitîndu-l cît de des puteam, adesea împreună cu fratele meu Teodor. I-am scris cîteva scrisori. Într-un rînd, mi-a răspuns, pe două file îngălbenite. Rînduri bătute la bătrîna sa maşină de scris (care-şi ducea acum veacul pe masa din bucătărie) şi corectate de mînă. Şi, în josul paginii, o semnătură de mînă, cu pixul. Chinuită. (Pe masa din bucătărie erau reviste şi tot felul de foi vechi, acolo m. ne punea periodic să scotocim după multele sale manuscrise rătăcite.)     * Casa scorojită şi prăfuită din Sibiu, de pe Vasile Aron nr.3. Poarta încuiată. Paşii tîrşîiţi apropiindu-se pe alee. Cheia răsucindu-se în broască. Statura scundă a lui M. Ivănescu. Părul mai lung decît îmi imaginam, alb, ochelarii cu rame groase, […]