La Shakespeare acasă. În Ontario, Canada

Într-un interviu luat lui Andrei Şerban în 1990, în cabinetul lui de proaspăt director al Naţionalului bucureştean, acesta îmi mărturisea că, spre deosebire de România, unde unele montări erau ţinute pe scenă decenii întregi, pentru spectatorii nord-americani de teatru şansa de a vedea o reprezentaţie cu un anume Shakespeare, Ibsen sau O’Neill ţine doar două, trei luni. Şi asta indiferent de succesul de public şi de critică al spectacolului. Vine, vrei, nu vrei, rîndul altei montări. Majoritatea actorilor îşi fac bagajul, la fel regizorul şi scenograful, căutînd alte scene şi alte producţii la care să participe. Excepţie fac doar muzicalurile de pe Broadway. Spusele lui Şerban s-au confirmat. La Shakespeare Theatre Company, spre exemplu, ca de altfel şi la Folger, în Washington DC, ca să nu ratezi, astăzi, un Richard, un Henric sau un Macbeth, trebuie să fii bine informat şi să-ţi planifici minuţios vizita. Altfel, dacă amîni sau dacă laşi totul pe seama inspiraţiei de moment, rişti ca, sperînd naiv să te distrezi cu Falstaff, pe scenă să te-aştepte (deja) un Tybalt în furii. Un nume predestinat Există totuşi excepţii, locuri unde poţi trăi permanent, pentru o bună parte a anului, în lumea personajelor din piesele bardului şi ale […]