La Televiziune. După douăzeci de ani

Unsprezece zile. Din care, nu-i aşa, în prima şi ultima treci Atlanticul, cu şi împotriva lui Jet stream, iar în a doua şi a treia te lupţi cu insomniile provocate de nesocotirea legilor unei planete care, rotindu-se în plictisul ei, îţi furase o noapte de odihnă. Rămîn deci şapte. Zile. Ai venit de vineri, dar te trezeşti cu adevărat abia duminică seară, realizînd că bîjbîi printr-un cartier de vile, în urma aburului care îţi pleacă ritmic din nări, căutînd intrarea-din-Pangratti.   Reşedinţele din zonă sînt la fel de solide, de masive, de trainice, de elegante, de imperturbabile şi de sfidătoare (dar nu ameninţătoare) ca întotdeauna înainte de Revoluţie şi, probabil, mai mereu de atunci încoace. O singură săptămînă s-a stat cu frică în spatele acestor ferestre, te trezeşti gîndind în timp ce înaintezi orientîndu-te după turnul Televiziunii. Bezna de acum e o cochetărie, felinarele sînt special alese ca să nu strice intimitatea cartierului. Ea nu e rudă bună cu bezna de atunci şi de dinainte. Despre care cartea ta, în parte, mărturiseşte.   Ajungi în Pangratti, o iei la dreapta, eşti singur pe stradă şi totuşi simţi forfota. Cea de atunci. Şi de mai tîrziu, din vara care a urmat, […]