Am citit și descoperit Leonard Cohen. Omul care vedea îngerii căzînd de Christophe Lebold în zilele succedînd anunțului care ne spunea că poetul „passed away“. Citisem majoritatea biografiilor notabile care i-au fost dedicate (și o enormă documentație despre Cohen, personalitate de care m-am atașat, asemenea multor oameni, de cum l-am descoperit), însă nu pe aceasta (apărută în 2013, la Paris, la Editura Camion blanc). Am avut o surpriză de excepție: Christophe Lebold, profesor de Litere de la Strasbourg, specialist în literatură rock (L.C. și Bob Dylan), artist el însuși într-o trupă independentă, mi se pare exegetul care a știut să-l surprindă și să ni-l restituie pe L.C. precum nimeni altul. Nu m-am putut abține, i-am trimis un mail. Nu s-a putut abține, mi-a răspuns. Și mi-a dat în mod călduros acordul de a-i traduce cartea în română, un serios volum de 720 de pagini (în curs de reeditare în franceză și de traducere în engleză). Iată deci, în Observator cultural, prologul său, în trei episoade. Astăzi, episodul (portretul) al doilea din prolog (V.L.)
Al doilea portret: Leonard Cohen, pribeag fără astîmpăr şi evreu exemplar
„Mais les vrais voyageurs sont ceux-là seuls qui partent
pour partir : coeurs légers, semblables à des ballons.
De leur fatalité jamais ils ne s’écartent,
et sans savoir pourquoi disent toujours «allons !»“
Charles Baudelaire, Le Voyage
Omul căilor nescrise
„Cale nescrisă“ – cu acest termen, Michel de Certeau, intelectual iezuit, desemnează vieţile pe care le determină o chemare anume sau o vocaţie: atare vieţi descriu trasee improvizate, prilejuite de plecări succesive, urmărind o realitate indicibilă şi solicitantă, aflată la capătul drumului1. Aceste „căi nescrise“ transformă vieţile în trasee, şi pe oameni, în pelerini, adică în pelegrinus: călători şi străini de profesie. Iată, cu numai trei termeni („cale nescrisă“, „străin“ şi „chemare“), un portret aproape satisfăcător al lui Leonard Cohen.
A trasa harta peregrinărilor lui Leonard este o sarcină pe atît de imposibilă, pe cît de pasionantă. Un exil la New York, în 1956, un altul la Londra, trei ani mai tîrziu, şi un al treilea pe o insulă din Grecia inaugurează o carieră de „trecător“ profesionist: ceea ce va face pe urmă nu va fi decît să meargă pe ici, pe colo, să devină un om de pasaj. Ca tînăr poet, străbate Canada în turneu, spre a susţine lecturi publice, şi după noi exiluri, la New York, în Los Angeles şi Nashville, va adopta, ca interpret, viaţa rătăcitoare a trubadurilor – în total, va sta pe drumuri timp de mai bine de zece ani. Zece ani de concerte şi de reveniri neîncetate prin oraşe şi camere. Paris, Berlin, Amsterdam, Oslo: lumea-i un hotel. Fireşte, turneele sînt întretăiate de noi perioade de exil (în Lubéron, la Los Angeles), de momente de trecere (la Bombay), de răstimpuri de recluziune (în mănăstiri), de pelerinaje (la Montreal) şi de necontenite reveniri (la Hydra, Paris şi New York). Pînă într-acolo încît, excepţie făcînd cei şase ani pe care şi i-a petrecut în ţinută de călugăr pe un munte californian (în anii ’90), se prea poate ca, începînd cu 1959, Leonard Cohen să nu fi zăbovit niciodată mai mult de şase luni într-un singur loc. E, fără îndoială, preţul echilibrului pe care a ştiut să-l instituie între gravitate şi har: a avut înţelepciunea de a se menţine în mişcare, de a opune verticalităţii proprii căderii axa concurentă a orizontalităţii (ceea ce un Gilles Deleuze numeşte „o linie de fugă“2). În acest sens ar trebui înţeleasă expresia prietenului său Leon Wieseltier, care l-a definit pe cîntăreţ ca pe un „artist al pribegiei“3. Şi, într-adevăr, din ipostaza sa de artist a putut extrage Leonard, graţie peregrinărilor sale, lejeritatea care i-a permis să rostească ce-i mai grav într-o viaţă de om fără nici cea mai mică greutate. Asemenea unui călător fără bagaje.
Profesiune: evreu rătăcitor
Numeroase filme o atestă: Leonard Cohen are o mare apetenţă pentru perindarea prin oraşe. Străbate străzile din Montreal în Ladies and Gentlemen… Mr Leonard Cohen (1965); parcurge Berlinul şi Parisul în Hallelujah în Moll (1985); îl regăsim cutreierînd prin vechiul Ierusalim, în Bird on a Wire (1974), şi prin Manhattan, în Songs from the Life of Leonard Cohen (1988). Ca şi cum poetul nu şi-ar fi lăsat valizele să se odihnească decît spre a se repune în mişcare şi a reîncepe, fără răgaz, să exploreze cetăţile şi să bată străzile.
În definitiv, în cazul său se confundă două figuri de pribeag: flaneurul citadin, în care Baudelaire îl vede pe omul modern prin excelenţă, cel care – pentru că se află într-o continuă mişcare – ilustrează deschiderea spre toate posibilităţile4, şi bine cunoscutul evreu rătăcitor, care se vrea peste tot în străinătate. Căci autorul lui The Stranger e un „evreu rătăcitor“ plin de rîvnă. André Neher, filozof şi specialist în Talmud, menţionează triplul caracter al identităţii iudaice5. A fi evreu înseamnă mai întîi ebraicitate, a se numără, adică, printre cei asemenea cu Avram6: cultivînd practica itineranţei (iar Leonard, după cum am constatat, e un voiajor înveterat); evreul este apoi israelit, se află, adică, printre cei asemenea cu Iacob-Israel: exersîndu-se-n luptă şi-n dialectică (iar Leonard, angajat într-un nesfîrşit dialog cu Dumnezeu, cu femeile şi cu melancolia, e un dialectician împlinit)7; evreul e, în fine, evreu: practicînd exilul şi trăind în altă parte decît la el acasă (or, a fi mereu în altă parte decît la el acasă e ocupaţia preferată a lui Leonard). Îndrăgostit de drumuri, îndrăgostit de dialectică şi îndrăgostit de exil, Cohen se revelă aşadar drept un evreu exemplar. Nimic surprinzător, deci, în a vedea realizate, pe traseul său, ceea ce am putea numi paradoxurile evreului rătăcitor: mereu pe drum, însă niciodată pierdut; străin peste tot, dar cu ancorări multiple.
Or, Leonard nu pare niciodată pierdut. Chemarea care l-a pus pe drumuri va fi fost atît de clară, că a exclus orice rătăcire cu putinţă şi, fără-ndoială că, în bagaje, el va fi păstrat un exemplar din faimoasa Călăuză a rătăciţilor pe care Moise Maimonide le-o adresase tuturor evreilor derutaţi de gîndirea aristoteliană. Iar dacă-i este imposibil să se piardă, asta se datorează mai ales faptului că n-a ţinut morţiş să ajungă nicăieri în special. Pribegia pe care o practică nu conţine nici o destinaţie precisă: e un pur exerciţiu filozofic. Obiectivul său? A se repune fără-ncetare în stare de dialog cu oraşele, cu drumurile şi cu sine însuşi şi, prin experienţa mereu reînnoită a mulţimilor de spectatori şi a noilor drumuri, a-i restitui lumii prospeţimea. De unde deviza lui Leonard: Veni, vidi, ivi – am venit, am văzut, am plecat din nou.
Musafirul din hoteluri şi ospitalitatea vidului
Cel mai bun mijloc de a nu avea niciodată aerul pierdut e să fii la tine acasă peste tot. Iată un al doilea paradox al evreului rătăcitor: străin peste tot, i se cuvine să poposească pretutindeni şi să înmulţească punctele de ancorare. Evreul rătăcitor are în comun cu pelerinul acest raport special cu lumea: el e mai întîi, prin natura sa, un musafir, un individ care depinde de ospitalitatea întîlnită pe drum şi mai ales în hoteluri, spaţii destinate funcţiilor vitale: a mînca, a dormi. Or, hotelul este (după cum o ştim deja) toposul cohenian prin excelenţă:
Hotelul întreţine sentimentul de a fi mereu pe goană. E asemenea unui sanctuar sau unui refugiu, temporar şi, deci, cu atît mai delectabil. A intra-n universul confortabil, anonim şi subtil-ostil al unei camere de hotel înseamnă să fii pentru vreo trei ore la adăpost de haitele de cîini asmuţiţi. Poţi să bei un pahar, să aprinzi o ţigară şi să te razi pe îndelete8.
Ani întregi petrecuţi pe drumuri şi mii de nopţi prin hoteluri au făcut din Leonard un expert în materie, un mare cunoscător al camerelor de hotel şi un artist versat în toate activităţile la care ele predispun: scrisul, dragostea, introspecţia. Chelsea Hotel, Penn Terminal, Hudson, Royalton, Algonquin şi Plaza, la New York; hotelul Cluny Square, Raphaël şi Prince de Galles, la Paris; Regent’s, la Londra; Prince Edward, la Toronto, Château Marmont, la Hollywood, Landmark, la Los Angeles, Kemps Corner, la Bombay, Hôtel Sainte-Anne în Lubéron: impresionanta listă – nonexhaustivă – de hoteluri la care găsim referiri în operă poate fi citită nu atît ca o invitaţie la drum, cît ca un îndemn de a face un popas. A face un popas: activitatea preferată a nomadului care (spre deosebire de explorator) e mai ales un individ al eternei reîntoarceri, cel care revine prin aceleaşi locuri, iar Leonard nu reprezintă o excepţie: dacă e (re)cunoscut prin hotelurile pe care le frecventează e pentru că se-ntoarce mereu pe acolo.
Ajutîndu-l să nu uite că sîntem doar în trecere pe lumea asta, viaţa prin hoteluri i-a inculcat cîntăreţului înţelepciunea şi smerenia proprii călătorului. Graţie camerelor de hotel, a învăţat că a transforma lumea într-un loc demn de a fi locuit constituie o sarcină de zi cu zi şi că ospitalitatea acestei lumi se cuvine reinventată de peste tot unde se-ntîmplă să te afli. În consecinţă, spre a-şi exprima întreaga gratitudine, Leonard Cohen a sfîrşit – în musicalul I am a Hotel (1983) – prin a-şi face autoportretul în calitate de instituţie hotelieră, aşa cum James Joyce îl concepuse pe al său ca artist în tinereţe.
Printre numeroasele puncte de ancorare marcate pe traseul lui Leonard figurează şi o serie de domicilii celebre: casa albă de pe insula Hydra, cu aer iconic, casa de la Montreal, de un gri fotogenic, pavilionul de la Los Angeles, anonim şi aproape invizibil9, fără a mai socoti toate cotloanele mai puţin cunoscute pe unde Leonard a zăbovit: o cabană minusculă printre fazani şi păduri la Franklin, în statul Tennessee (unde a trăit aproape doi ani), şi o caravană smălţuită de vii, în sudul Franţei (unde a scris o carte de psalmi). Ar mai trebui poate adăugată şi ancorarea, solidă, însă imaterială, în postura de lotus, a individului care meditează.
Toate acestea au fost locuri în care s-a stabilit, pentru o vreme, lejeritatea celui care e-n orice moment gata să plece. Iar diversele sale domicilii au frapat mereu prin extrema lor goliciune – camere aproape pustii, ziduri albe, o simplitate spartană –, pentru că Leonard nu şi-a pus niciodată-n cap să rămînă-ntr-un loc. Vidul încăperilor presupune forţa de a se repune pe drumuri şi de a prelungi, prin răgazul unei halte, logica voiajului. Idealul căutat? A trăi la el acasă ca la hotel: fiind musafir într-o cameră goală.
Atare pasiune pentru vid este şi efectul unei anume atitudini filozofice: aceea de a despuia. Leonard dezgoleşte camerele în care trăieşte la fel cum îşi despoaie textele de cuvinte inutile şi la fel cum dezbracă femeile. Obiectivul său: a dezbăra lumea de exces, de orice greutate-n plus, a izgoni din orizontul său opacitatea lucrurilor. Goliciunea femeilor nu-i decît lumină pură, cea a încăperilor ţine de disciplina zen: ea-i permite să-şi amintească inconsistenţa eului, pentru că un loc gol e de-ajuns spre a-l dizolva.
Nenumăraţi fotografi l-au imortalizat pe cîntăreţ la el acasă, şi din aceste portrete ale lui Leonard Cohen in situ şi intra muros se degajă o forţă ascetică şi o intensitate remarcabile. Ipostazele acestea ne arată un bărbat în costum sobru, între patru pereţi albi, însă şi o manieră aparte de a locui lumea. Ca un musafir desăvîrşit. Cu tăria lejeră a cuiva care se află doar în trecere10.
O secvenţă extrem de abilă din documentarul de pe CBC, Summer Festival With Adrienne Clarkson (1989), ni-l expune pe Leonard între pereţii casei sale de la Montreal. Îl urmărim prin toate camerele: pregăteşte o masă, cîntă la chitară, scrie, se uită pe fereastră. De mai multe ori, cadrele din film par să-l arate pe Leonard dispărînd în golul încăperilor, spre a-l face să apară-n altă parte11. Intra muros, poeta evanescit: între patru pereţi, poetul piere fără urmă. Ni se dezvăluie, astfel, toată forţa invitaţiei coheniene de a asuma uşurătatea fiinţei.
Quo vadis, Leonard? Întreita chemare a lumii
Avantajele unei vieţi de pelerin se declină deci la plural: fiind peste tot un străin şi mereu în trecere, poţi deprinde o tehnică subtilă: a fi peste tot şi oriune; nestabilindu-ne nicăieri, devenim apţi să privim fiecare loc (inclusiv pe cel în care trăim) în mod candid12; urmînd chemarea vidului, pricepem de la bun început că nu-i nimic de obţinut pe drum. Multiplicînd în acest fel stările de graţie, Leonard călătoreşte în stil lejer. Trup şi suflet.
Bineînţeles, a pleca şi a tot pleca devine mai simplu cînd te cheamă lumea. Din acest punct de vedere, Leonard are noroc: s-a văzut chemat, ca Avram, de trei ori. Mai întîi, a fost chemat de numele său, cu o etimologie extrem de clară; apoi, l-au chemat femeile, pe care le-a căutat peste tot; şi, în fine, a auzit chemarea unei vieţi pe care voia s-o trăiască.
Însuşi numele său codifică o chemare: Cohen. În ebraică, se spune kohen (pl. kohanim), iar termenul desemnează un oficiant. Rolul său: cel de a binecuvînta comunitatea şi de a sluji ca intercesor, cu alte cuvinte, de a restabili legăturile dintre oameni şi propriile lor inimi, şi legăturile dintre inimile lor şi aceste taine care se numesc „Dumnezeu“ şi „dragoste“. Prin acest patronim (pe care-l ia cu adevărat în serios), Leonard a moştenit o vocaţie rabinică fundamentală: dorinţa de a spune sensul lumii şi profunzimea inimilor, dorinţa de a afirma faţă cu lumea setea noastră insaţiabilă de gravitate – misiune pe care o va transpune în retorica rockului.
La fel de urgentă: chemarea unei-vieţi-demne-de-a-fi-trăite în subsidiarul unei opere-de-compus, o viaţă despre care Leonard a decis încă de timpuriu că va fi una de poet – o a doua vocaţie. Era, de altfel, exclus să fi fost primul poet chemat: bunicul său fusese, la vremea sa, „prinţ al grămăticilor“ (vom reveni asupra subiectului), deci el însuşi n-ar fi putut să vizeze o treaptă inferioară: el va fi prinţul poeţilor, un boem desăvîrşit. De unde un program foarte precis: să scrie cărţi şi să provoace conştiinţele, să-şi urmeze impulsurile şi pe maeştrii spirituali, să colecţioneze vizitele prin oraşe, femeile şi experienţele boeme şi, mai ales, să trăiască fiecare clipă „cu o infinită justeţe“13.
O a treia chemare îl va transforma pe Leonard într-un artist al amorului şi în îndrăgostit profesionist: mărturisind taina lumii incarnate în frumuseţea femeilor şi în irezistibila atracţie pe care ele o exercită asupra lui. Prietenul său Irving Layton va spune mai tîrziu: „Leonard le seduce pe femei prin Verb şi viceversa“.
Toţi eroii evrei într-unul singur
Această întreită vocaţie l-a condus pe Leonard spre o triplă carieră: va fi sacerdot, crai şi poet. Rezultă o viaţă al cărei erou e Leonard Cohen şi care, deşi improvizată (ca toate vieţile), e într-atît de romanescă, încît pare aproape un scenariu. Nici un ingredient romanesc nu lipseşte de aici, şi cu atît mai puţin motivul obstacolului, ilustrat de neîncetata luptă cu abisul, cu această prăpastie interioară pe care William Styron (citindu-l pe Milton) o numeşte, într-un cumplit eseu pe tema depresiei, „tenebrele vizibile“14.
Astfel încît, de-a lungul tuturor peregrinărilor sale, Cohen va cunoaşte privilegiul de a fi protagonistul a patru romane în simultaneitate şi de a interpreta rolurile tuturor eroilor evrei în acelaşi timp: precum Avram, va locui în lume fără a se fixa nicăieri, cu misiunea de a se afla peste tot ca la el acasă – e Leonard Cohen sau romanul pribegiei; precum regele David, înalţă psalmi spre cer şi se mistuie de dragoste pentru toate femeile – e Leonard Cohen sau romanul atracţiilor irezistibile; precum Iona, se lasă antrenat în jocul de-a v-aţi ascunselea cu creatorul său, niciodată mai aproape de Dumnezeu ca atunci cînd se crede departe – e Leonard Cohen sau romanul (uneori comic) al căutării spirituale; în fine, precum Iacob, toată noaptea se dedă luptei cu îngerul (în speţă, îngerul negru al melancoliei), cu speranţa nu de a învinge, ci cu aceea mult mai smerită de a se vedea binecuvîntat în zori, ştiind dinainte că va sfîrşi beteag şi rănit, însă nu învis – e Leonard Cohen sau romanul epic al perdantului magnific şi al bătăliei dintre întuneric şi lumină.
Cu ale sale o mie şi unul de exiluri şi cu lupta sa necontenită cu femeile şi cu îngerii, acest cvadruplu roman compune matricea operei sale. Ce iese de aici? Un tip de pasager clandestin în universul rock, unul cu bagaje de poet încercînd să revigoreze cultura de masă prin suflul Regelui David.
1. Michel de Certeau, La Faiblesse de Croire, Seuil, Paris, 1987, pp. 266-267.
2. În Cartea facerii, pentru că e deja pe cale de a se înălţa, Iacob se regăseşte visînd la scara care-i va purta numele – cea care le permite îngerilor să coboare pe pămînt, şi celor aleşi, să urce la ceruri (Fac. 28:10-20).
3. Leon Wieseltier, The Art of Wandering, livret la CD Leonard Cohen, Songs from the Road, p. 3.
4. Baudelaire vorbeşte de acest „parfait flâneur“ care se simte-n mulţime ca pasărea-n văzduh şi ca peştele în apă. Plăcerile lui consistă în „a se afla departe de casă şi de a se simţi totuşi peste tot ca acasă; să vadă lumea, să fie în centrul lumii şi să rămînă tăinuit lumii“. Un portret aproape fidel lui Leonard Cohen semnat de autorul Florilor răului. Cf. Charles Baudelaire, „L’artiste, homme du monde, homme des foules et enfant“, în Le Peintre de la Vie Moderne, Mille et Une Nuits, Paris, 2010 [1863], p. 22.
5. Neher André, L’identité juive, Petite Bibliothèque Payot, Paris, pp. 20-30.
6. „Avram“ se pare că provine dintr-un termen ebraic legat de conceptul de „traversare“ (Ibidem, p. 21).
7. În Cartea facerii (32: 23-35), Iacob se luptă o noapte întreagă cu un înger trimis de Domnul. Rănit, dar nu învins, obţine, în zorii zilei, binecuvîntarea îngerului care îl gratifică cu numele de Israel („cel tare în lupta cu Dumnezeu“).
8. Citat din Ladies and Gentlemen… Mr. Leonard Cohen (1965).
9. Devenită celebră graţie fotografiilor de pe verso ale discului Songs from a Room (1969) şi graţie poşetei interioare de la I’m Your Man (1988), casa de pe insula Hydra apare şi-ntr-o secvenţă din documentarul de pe BBC, Songs from the Life of Leonard Cohen (Bob Portway), care-l surprinde pe Leonard într-o emoţionantă şi ilariantă vizită a locurilor. Scenă memorabilă: poetul se ţine-n echilibru pe un scaun şi încearcă să regăsească, în faţa unei ferestre, singurul unghi de unde se poate zări marea.
10. Ne gîndim mai ales la reportajul fotografic din apartamentul de la Los Angeles, semnat de Renaud Monfourny („Comme un Guerrier“, Les Inrockuptibles #30, iulie-august 1991), sau la clişeele lui Sharon Weitz, realizate trei ani mai devreme, în acelaşi apartament.
11. Alte documentare par să-şi propună un portret al lui Leonard din perspectiva domiciliilor sale. Harry Rasky, de exemplu, foloseşte (în The Song of Leonard Cohen, 1981) inserţii ale camerelor goale din domiciliul de la Montreal şi gros-planuri cu detaliile aranjării obiectelor ca şi cum ar dori să smulgă secrete pe care poetul refuză să le dezvăluie vorbind.
12. Străinul îndeplineşte deci condiţia pe care Shunryu Suzuki, maestru spiritual zen japonez, o defineşte în celebra sa lucrare Esprit zen, Esprit Neuf drept condiţia esenţială în practica trezirii zen: a rămîne un debutant (v. Suzuki Shunryu, Zen Mind, Beginner’s Mind, p. 7).
13. Această extraordinar de inspirată formulă a lui Richard Robert serveşte ca titlu pentru interviul cu Leonard pe care-l publică în Les Inrockuptibles #308 (9-15 octombrie 2001), pp. 23-27.
14. V. Styron William, Darkness Visible : A Memoir of Madness/ Face aux Ténèbres. Chemin d’une Folie, Gallimard (Folio), Paris, 2000.
Traducere din limba franceză de Victoria Luță