Am citit și descoperit Leonard Cohen. Omul care vedea îngerii căzînd de Christophe Lebold în zilele succedînd anunțului care ne spunea că poetul „passed away“. Citisem majoritatea biografiilor notabile care i-au fost dedicate (și o enormă documentație privindu-l pe Cohen, personalite de care m-am atașat durabil, asemenea multor oameni, de cum l-am descoperit), însă nu pe aceasta (apărută în 2013 la Paris, la Editura Camion blanc). Am avut o surpriză de excepție: Christophe Lebold, profesor la Facultatea de Litere, la Strasbourg, specialist în literatură rock (L.C. și Bob Dylan), artist el însuși într-o trupă independentă, mi se pare exegetul care a știut să-l surprindă și să ni-l restituie pe L.C. precum nimeni altul. Nu m-am putut abține, i-am trimis un mail. Nu s-a putut abține, mi-a răspuns. Și mi-a dat în mod călduros acordul de a-i traduce cartea în română, un serios volum de 720 de pagini (în curs de reeditare în franceză și de traducere în engleză). Astăzi, al treilea portret, și ultimul, din „Prolog“. (V.L.)
Lame de ras, Kamasutra şi radicalizări metafizice
Să facem concesia de a pomeni una dintre prejudecăţile dragi ideologiei punk: dacă o operă e animată de o viziune poetică (care ar implica în mod necesar un refuz sau o distorsiune a realităţii), e exclus ca ea să poată fi radicală. În virtutea acestei idei, numele lui Leonard Cohen a servit deseori, în jurul anului 1977 (după cum el însuşi o spune), drept „recreaţie comică“1. Şi totuşi, punkerii ar fi putut găsi în persoana lui un maestru în materie de realism. Cinci ani înainte ca mişcarea punk să atingă apogeul eleganţei sale – marcată de ace de siguranţă prinse-n bluzoanele amatorilor de pogo –, autorul lui Suzanne publica The Energy of Slaves, titlu punk avant l’heure, explorînd lirismul urii. Pe fiecare pagină: un poem şi conturul unei lame de ras (Sid Vicious trebuie să fi apreciat gestul). De altfel, cinci ani mai devreme, în plină epocă flowerpower, poetul se declarase „la fel de rece ca o lamă de ras“2. Şi asta chiar înainte de a-şi face explicită intenţia de a desentimentaliza cîntecul de dragoste odată cu Songs of Love and Hate (Johnny Rotten o fi luat notiţe?).
Decodaj: lama de ras e metafora unei viziuni într-atît de acute că poate cresta-n realitate precum în carne vie. Prin această imagine, Cohen ne previne: sînt ager şi le văd pe toate aşa cum sînt. Numai că realitatea are mai multe faţete şi se-ntîmplă ca, sub pojghiţa socială şi psihologică, vieţile noastre să se conjuge şi la modul metafizic: îngerii în acţiune şi dramele interioare ţes în tăcere trama unei vieţi secunde trăite la etajul inferior al vieţii publice – o viaţă secretă unde, înlăuntrul nostru, ne împleticim în fiecare zi între greutate şi har. E o stare de fapt: toată această viaţă sălăşluieşte-n fiecare dintre noi într-o profundă tăcere (cu o excepţie: cînd prea-plinul ei face să ţîşnească un ţipăt), şi nimeni nu e cruţat: e viaţa inimii3. Pentru Leonard, misiunea poetului e simplă: să contribuie la cartografierea riguroasă a acestei vieţi lăuntrice.
Timp de mai bine de cincizeci de ani, ţine, în acest scop (şi cu o mare onestitate), jurnalul vieţii sale interioare, ansamblul operei lui constituind de fapt o confesiune spirituală descompusă, jurnalul în fărîme al unui seducător şi autopsia unui suflet cotropit de gînduri negre4. Întîlnim peste tot în acest jurnal figuri de sfinte şi de martiri din dragoste şi, peste tot (chiar şi în romane), practica psalmului, a rugăciunii şi a implorării amoroase: marea baladă a dorinţei5. Peste tot poetul notează de asemenea, printre altele, faptele îngerilor subiacente faptelor oamenilor. Rezultă 120 de cîntece şi aproape 1.000 de pagini publicate care, luate împreună, reprezintă o anchetă despre adevăratele noastre vieţi şi o istorie subterană a dragostei. Opera lui este, în acest sens, o amplă Anatomie a melancoliei care interoghează insondabila noastră aptitudine spre disperare6 şi, totodată, o Ars Amatoria (o artă a amorului) fragmentată, reformulînd fără odihnă (şi la-ndemîna tuturor) întrebările pe care le punea deja Ovidiu: cum să iubim, cum să nu iubim, care e natura profundă a dragostei7?
Ştiinţa mlădierilor inimii
Însă poetul e conştient că nu oricine se poate pretinde poet al inimii. O atare sarcină necesită o lungă asceză şi metodă din belşug – e preţul lucidităţii. Ipoteze, experimente, observaţii, raporturi şi (în fine) concluzii: mecanica pasiunilor se studiază precum căderea corpurilor.
De unde, pentru Leonard, aceşti ani petrecuţi în a observa mai întîi cum spiritul se agită ca o maimuţă smintită sărind din cracă-n cracă (cert, nu e un tovarăş de încredere) şi cum eul se poate dizolva de zece ori pe zi. De unde aceşti ani petrecuţi apoi în examenul minuţios al celui mai neînsemnat freamăt interior trecut prin grila de lectură a tuturor tradiţiilor ezoterice: cabală ebraică, Yi-king, misticism creştin, scientologie, budism şi Kamasutra (cînd nimic altceva nu mai funcţionează). De unde, în sfîrşit, aceşti ani petrecuţi în a practica precum ştiinţele exacte badinajul amoros, rugăciunea şi arta seducţiei, multiplicînd victoriile (a seduce femeile, a cuceri îngerii, a-l îmblînzi pe Cel de Sus), însă şi eşecurile, pentru a cunoaşte dragostea sub toate aspectele sale şi în toate configuraţiile: scurte idile şi lungi robii, triunghiuri amoroase şi pasiuni unilaterale, dorinţe irepresibile şi alianţe neprihănite, oameni îndrăgostiţi de îngeri, femei îndrăgostite de Foc, singurătăţi delicioase sau insuportabile…
În final, ce a învăţat Leonard Cohen? Să nu omită ce-i mai limpede: că-n inimile noastre se ascund scîntei care-n orice clipă se pot inflama (ceea ce susţinea şi cabala); că bărbatul şi femeia îşi sînt bucurie unul celuilalt şi că unirea lor se află-n centrul obscur al unui plan divin (e însăşi povestea lui Adam şi a Evei)8; că viaţa e un vast joc de-a v-aţi ascunselea între om şi Creatorul său, în care amîndoi se caută, ascunzîndu-se unul de celălalt (ceea ce susţin toţi misticii); că-n triunghiul pe care-l formează bărbatul, femeia şi Dumnezeu, există-ntotdeauna un păcălit. Toate-s uşor de observat. Urmează adevăratele descoperiri.
Fundamentele metafizicii inimii zdrobite: inima asemenea kebabului şi iubirea ca sursă de lumină
Din tot acest inventar răbdător se degajă – e de bănuit – cîteva descoperiri fundamentale. Mai întîi, un adevăr extrem de simplu, o primă axiomă: zdrobiţi sîntem cu toţii. Profunzimile inimii sînt de nepătruns, nevoia noastră de mîngîiere e nesfîrşită sau, spre a o zice prin metafora preferată a lui Leonard: nimeni nu-i stăpîn pe inima sa, care se mistuie şi trosneşte-n piept precum o bucată de carne de kebab pe rotisor. Numele pîrjolului: iubirea. Următoarea descoperire: nefiind nicidecum un accident fortuit, ci veritabila noastră condiţie, iubirea n-are leac. There ain’t no cure for love: a doua axiomă. Pentru că, de fapt, inima se află-n tensiune între o insaţiabilă jinduire (care e dorinţă şi mistuire) şi momentele efemere de graţie care dizolvă totul. În fine, o a treia descoperire: prin fisura din toate şi din toţi poate lumina să pătrundă şi, graţie faliei din inimă, putem atinge harul. Altfel spus: numai perdanţii-s magnifici, şi nu ne apropiem de dragoste decît „asemenea unui refugiat“9.
Acestor postulate fundamentale, poetul adaugă cîteva constatări ceva mai stranii (care ţin aproape de fizica cuantică): materia s-ar transforma în lumină cînd ea se manifestă în corpul gol al unei femei; iubiţii ar dispărea în îmbrăţişarea lor amoroasă, spre a reapărea cînd săruturile le vor fi încetat; centrul de atracţie al tuturor dorinţelor ar fi un centru vid, locul unui Dumnezeu absent.
Acestea-s deci bazele propunerilor teologice ale lui Leonard: metafizica inimii zdrobite. Pe baza lor, pune în mişcare (în formatul cîntecelor pop) o foarte smerită, dar atît de luminoasă literatură de instrucţie spirituală. Obiectivul său: să exploreze posibilităţile mîntuitoare ale căderilor noastre.
Cabalist în acţiune: cîntecul ca armă de război
Rămîne de înţeles de ce cîntecul a fost ales de Leonard ca gen major. Pe de o parte, a cîntat dintotdeauna: în copilărie, la sinagogă, ca adolescent, prin bistrourile din Montreal şi într-o formaţie country (Buckskin Boys), ca tînăr poet, imediat ce-şi părăsea maşina de scris („în spatele a tot ce am scris, inclusiv romane, se află o ghitară“). Cunoaşte deci dintotdeauna că un cîntec prezintă avantajul de a avea mai multe cartuşe apte să ne aprindă inimile: prin melos (melodie), cîntecul ne aşază în conexiune imediată cu propriile noastre emoţii şi ne permite să le savurăm chiar şi pe cele mai triste; cîntecul rosteşte-n patru minute integralitatea lumii; interpretat, el ne aşază-n prezenţa unei voci, deci a unui om care spune o poveste care nu poate fi decît propria-i poveste (pentru că o cîntă) şi propria noastră poveste (pentru că o ascultăm). Cîntecele se insinuează deci în noi şi nu ne mai părăsesc şi, chiar şi atunci cînd ne amintesc că tărîmul copilăriei noastre e pierdut pe veci (Georgia on My Mind de Ray Charles) sau că, dimineaţa devreme, marinarii beţi nu fac doi bani (The Drunken Sailor, baladă tradiţională englezească), ele afirmă armonia ca antidot la dezacordul funciar dintre noi şi lumea aceasta: e marea lor putere mîntuitoare.
Spre a înţelege însă rezonanţa mistică atît de specială a cîntecului, pentru Leonard, se impune o descindere digresivă prin secolul al XVI-lea sau – şi mai precis – o paranteză deschisă spre teologia provocatoare a unui cabalist care pare să-l fi inspirat din plin: Isaac Louria (1534-1572).
După Louria, universul nu e dominat de o ordine perfectă, ci de o fisură originară legată de primul act al Demiurgului: după ce – la început – Dumnezeu s-a retras „din el însuşi în sine însuşi“ spre a genera un vid în care să aşeze Creaţia (e aşa-numita teorie tsimtsoum), Dumnezeu ar fi reumplut imediat acest vid cu razele de lumină ale iubirii sale. Mai întîi conţinută în vase de lut (oamenii?), această lumină prea intensă a făcut să se spargă recipientele, lăsînd cîteva scîntei să se împrăştie prin lume, în timp ce cea mai mare parte a ei s-a reîntors la Dumnezeu. De atunci, la fiecare generaţie, sarcina cabaliştilor şi a sfinţilor a fost să parcurgă Creaţia spre a reuni scînteile dispersate: e vorba de tiqqoun sau de marea restaurare10. O fisură originară a lumii, căutarea luminii în inima întunericului, o iubire într-atît de mare că devine distrugătoare: această teologie seamănă în mod tulburător cu stilul lui Leonard Cohen, însă analogia merge mai departe. Căci teoria lui Louria (şi mai tîrziu hasidismul, varianta sa populară) conferă, într-adevăr, un rol aparte cîntării şi cîntecelor în cadrul tiqqoun-ului.
Aceste idei îi sint familiare lui Leonard încă din epoca sinagogii şi a şcolii evreieşti, însă forţa cîntecelor i se confirmă la începutul anilor ’50, în contact cu juke-boxurile din Montréal. Descoperă astfel refrenele country ale lui Hank Williams şi doinele celui care-i va deveni idol: Ray Charles, acest Orfeu de culoare care cîntă ca şi cum şi-ar fi propus să consoleze întregul univers. Cu swingul lor suav, croonerii anilor fifties încercau, fără complexe, să localizeze în timbrul vocii lor o lumină şi în frazarea muzicală, o căldură care ar fi perfect în stare să inflameze „scînteile ascunse din inimile noastre“. Datorită lui Ray Charles, Leonard va fi înţeles adevărata misiune a oricărui cîntăreţ: să înfăptuiască de unul singur, în mod unilateral, tentativa de tiqqoun, izbăvirea imposibilă a universului. Într-un cuvînt: să fie metafizicianul inimii zdrobite11. Leonard o va explica mai tîrziu: „Un cîntec e o nimica toată care vă colorează singurătatea, care vă serveşte drept fond sonor cînd spălaţi vasele sau în timpul vieţii voastre intime. Însă sub această înfăţişare modestă, un cîntec vă poate inspira sau vă poate da curaj; el vă poate procura o alinare neînchipuit de profundă, o adevărată mîngîiere“12.
Spre a o spune în alt fel: un cîntec vă poate salva. Din această convingere decurge toată cariera lui Leonard Cohen. Cîntecele fiind în acelaşi timp ritornele care ne mîngîie şi arme spirituale care trebuie să ne vizeze drept în inimă, un songwriter nu are dreptul de a ezita sau de a minţi. Cîntecele trebuie să rostească în mod precis şi profund condiţia noastră. De unde, de asemenea, şi intenţia lui Leonard de a ne plasa întotdeauna (după cum vom vedea) în peisaje sonore precise, care sînt peisaje metafizice. Micile valsuri obscure pe ghitară flamenco din anii `60 şi mărturisirile semiironice pe care croonerul le-a desfăşurat apoi pe sintetizatoare instituie astfel, prin sunet, echilibre subtile între grav şi diafan, între masculin şi feminin, între sublim, minimalism şi kitsch. Sînt aşadar transformate în materie auditivă, prin însăşi textura cîntecelor, condiţia noastră de izgoniţi din ceruri şi speranţele într-o mîntuire încă posibilă: Leonard face ca metafizica să poată fi ascultată.
De aici – caracterul sfîşietor al cîntecelor. Şi forţa lor de a ne plasa în interiorul fisurii noastre lăuntrice, unde ele pot descrie un perimetru de adevărată mîngîiere. De fapt, este şi marea misiune a unui kohen: de a ne reunifica inimile prin intermediul a ceea ce le lipseşte. Merită văzut prin ce mijloace atinge Leonard un atare scop.
Traducere din limba franceză de Victoria LUȚĂ (Paris)
1. Citat în David Sheppard, Leonard Cohen, Thunder Mouth Press, New York, 2000, p. 129.
2. Lamele de ras reprezintă şi un răspuns ironic dat criticilor care l-au acuzat pe Leonard că ar produce o muzică bună de însoţit sinucigaşii. Pentru citat, a se vedea So Long, Marianne (1967). Motivul lamei de ras e recurent în operă (cf. Death of a Lady’s Man, p. 54 şi p. 85 şi Dress Rehearsal Rag, 1971) pe tema unei repetiţii generale în scopul unei sinucideri cu ajutorul unei lame de ras, în costum de Moş Crăciun.
3. Cuvîntul „inimă“ (cel pe care Leonard îl foloseşte des în interviu) nu semnifică numai acest organ care pompează sîngele în corp şi care e desemnat drept sediu al sentimentelor, ci şi – în sensul biblic al termenului – centrul spiritual al individului, „sinagoga interioară, lăcaşul unde se află vieţile noastre tăinuite şi secrete“.
4. Prin unele cărţi, Leonard se încearcă-n experimente lirice precise: The Energy of Slaves (1972) e o carte a urii, Death of a Lady’s Man (1978), jurnalul destrămării unui mariaj, Book of Mercy (1984), o experienţă spirituală pe tema limbajului şi a mecanicii mistice a iudaismului.
5. Lui Leonard îi place să citeze această frază din liturghia ebraică funebră: „nevoile ne sînt atît de multe, că nimeni n-ar îndrăzni se le mărturisească“ (v. The Spice Box of Earth, p. 92).
6. În acest sens, opera lui Cohen constituie o replică la Anatomia melancoliei de Robert Burton (secolul al XVII-lea), care propunea o viziune esenţialmente negativă (şi protestantă) asupra melancoliei, văzută ca un soi de complezenţă a inimii catolice şi implicînd ignoranţa iubirii divine. Format la şcoala plurală a iudaismului, a catolicismului şi a practicii zen, Cohen găseşte mai degrabă că, falia noastră lăuntrică fiind reală şi obiectivă (şi nu iluzorie), melancolia e o stare întru totul legitimă.
7. Întrebări inventariate de Georg Troller în documentarul său Hallelujah în Moll (1985).
8. Într-un anume sens, toată opera sa nu reprezintă altceva decît un vast comentariu pe marginea acestui verset din Cartea Facerii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup“ (Fac. 2:24).
9. V. Hallelujah (1984). Obsesia inimii zdrobite e o veche idee ebraică (dezvoltată apoi în conceptul creştin al inimii suferinde), prezentă deja în psalmii care avertizează că „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sînt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mîhnită“ (Ps. 51:17).
10. Una dintre funcţiile acestei teologii – după cum explică un erudit ca Marc-Alain Ouaknin – este de a asocia un sens mistic pribegiei evreilor după izgonirea lor din Spania. Începînd cu acest moment, li se va impune cutreierarea lumii şi acumularea scînteilor de iubire divină, teoria lui Louria devenind aproape teologia oficială a diasporei. Pentru mai multe detalii, a se vedea Ouaknin, Marc-Alain, Tsimtsoum, Introduction à la méditation hébraïque, Albin Michel, Paris, 1992, pp. 30-36 ; Neher André, op.cit., pp. 95-97, şi Gershom Scholem, Les grands courants de la mystique juive, Grande Bibliothèque Payot, Paris, 1994, pp. 274-291.
11. Auzim aici ecoul termenului „physician“ în sensul său de origine din engleză: medic, persoană care diagnostichează, alină şi uneori vindecă o boală.
12. Bisaillon Cindy, „Leonard Cohen: The Other Side of Waiting“, în Shambala Sun, ianuarie 1994.