Limbajul dedicaţiilor

O dedicaţie pe o carte scoate exemplarul din anonimatul tirajului pus în circulaţie. Pagina de deschidere cu autograful autorului îi conferă volumului caracter de unicat, spre deliciul colecţionarilor, întotdeauna la pîndă după asemenea „trufandale“, cum le numea împătimitul bibliofil Şerban Cioculescu. Cu cît e mai vechi volumul inscripţionat, cu atît îi creşte valoarea de trofeu într-o bibliotecă personală. Nu puţin contribuie raritatea tipăriturii la ridicarea cotei de singularizare. De mult s-a eclipsat din anticariate ediţia scoasă de Titu Maiorescu, la 1867: Poesia rumână. Cercetare critică, urmată de o alegere de poesii (Iassi, ediţiunea şi imprimeria Societăţii Junimea). „Alegere de poesii“, adică antologie, dar termenul nu intrase încă în limbajul curent. Autorul selecţiei i-ar fi putut spune „crestomaţie“, pe înţelesul celor obişnuiţi cu practica predecesorilor. De fapt, mentorul Junimii căuta difuzarea cît mai largă a celebrului text „O cercetare critică asupra Poesiei Rumâne“ (cu care îşi inaugurau, la început de an, lunga lor carieră Convorbirile literare), aşezîndu-l în fruntea unei culegeri – „exemple din poesii rumâne“, zicea el – pentru a-i extinde receptarea şi a spori greutatea tezelor susţinute. Cu gîndul unui plus de elocvenţă, însoţeşte scrierile unor autori de audienţă autohtonă (Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Sihleanu, I. Văcărescu ş.a.) cu […]