Xavier Montoliu Pauli (n. 1968, Barcelona) este un cunoscător profund al literaturii române şi un traducător iscusit al acesteia în catalană. Între anii 1992 şi 1996, fiind lector de limba şi literatura catalană la Universitatea din Bucureşti, a avut ocazia să înveţe limba română în contextul ei primar şi să-i citească pe scriitorii români ca pe un exerciţiu de gramatică şi vocabular. Cu timpul, a cultivat o adevărată pasiune pentru cultura şi literatura română, pe care le promovează cu consecvenţă şi cu mult suflet în Catalonia. Nu întîmplător, recent i-a fost acordat cel mai prestigios premiu (Premi Crítica Serra d’Or) de traducere pe anul 2016, pentru volumul Per què ens estimem les dones de Mircea Cărtărescu, și a lansat, în traducere catalană, volumul Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Assedegats. Dos poetes transsilvans (Insertații. Doi poeți transivăneni).
Dragă Xavier, de curînd, mai exact, în luna mai, în Catalonia şi în insula Mallorca, au avut loc mai multe evenimente şi manifestări culturale legate de activitatea ta de traducător. Te rog să le spui cititorilor despre ce este vorba.
Într-adevăr, în luna mai am lansat volumul Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Assedegats. Dos poetes transsilvans, în prezenţa celor doi autori, care au participat la un adevărat turneu literar, organizat de Institutul Cultural Român de la Madrid şi de mai mulţi parteneri catalani.
Dar să le luăm pe rînd. Mai întîi, Ion Mureşan a participat la cîteva lecturi publice alături de alţi poeţi străini şi catalani – printre care Adam Zagajewski, Denise Desautels, Narcís Comadira, Rodolfo Häsler, Suso Moinhos, Itxaro Borda etc. –, invitaţi, cu toţii, la Festivalul Internaţional de Poezie din Mallorca, organizat de poetul Biel Mesquida. În acest context, aş remarca seara literară de la Centrul de Poezie Contemporană „Blai Bonet“ din Santanyí, unde Ion Mureşan a citit din cartea sa Alcool. Aş adăuga faptul că poetul Blai Bonet (1926-1997), unul dintre marii autori catalani, poate fi citit şi în română, întrucît, la Editura Meronia din București, a apărut romanul său Marea, o carte sordidă, dar în acelaşi timp plină de lumină. Apoi, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop au participat la Festivalul Internaţional de Poezie de la Barcelona, aflat la cea de-a XXXIII‑a ediţie, condus de două poete catalane: Àngels Gregori şi Teresa Colom.
Revenind la volum, pot spune că acesta s‑a bucurat de mai multe lansări. Astfel, pe 15 mai, a avut loc o lansare la Librăria Context din Girona, care i-a avut ca protagonişti pe Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, la care au participat Pau Vadell, editorul volumului, Magda Bistriceanu Şimian, scriitoare (care a vorbit despre poezia românească actuală), şi Laia Claver-Nadal, poetă care, în paralel cu cei doi autori ardeleni care citeau în limba română, recita versiunea poemelor în catalană.
Pe 16 mai, la o altă prezentare a cărţii, cea organizată la Librăria Nollegiu din Barcelona, a participat şi poetul Marc Romera.
Să le spunem cititorilor că Marc Romera este cel care semnează postfaţa volumului Assedegats. Dos poetes transsilvans şi care, referindu-se la limbajul lui Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, afirmă că „nu este o mîngîiere“, „nu îndulceşte cerul gurii“, pentru că cei doi „capacitează limbajul pentru a exercita violenţă“, dar în acelaşi timp şi „plăcerea lecturii“.
Aşa este. Prin această postfaţă, Marc Romera, de fapt, a certificat autenticitatea creaţiei celor doi autori români. Dar, ca să închei cu şirul de evenimente, pe 17 mai, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop s-au întîlnit cu studenţii care învață limba română cu Ioana Alexandrescu, în cadrul Lectoratului de română, şi cu profesorii de la Facultatea de Litere şi Filozofie şi cu cei de la Facultatea de Traducere şi Intepretare a Universităţii Autonome din Barcelona. Studenţii au citit din traducerile pe care ei le-au făcut din poeziile celor doi „însetaţi“ în aproximativ zece limbi diferite, printre care chineza, japoneza, coreeana, italiana, franceza, spaniola etc.
Se pare că volumul a avut succes atît la publicul larg, cît şi la cel de specialitate. Aici mă refer la recenziile care au apărut în presa de cultură catalană. Bunăoară, Sebastià Portell scria într-o cronică publicată în revista Llegir en cas d’incendi că volumul reprezintă „o fereastră deschisă spre poezia românească, poezie care, în ultimul timp, are o rezonanţă remarcabilă printre poeţii catalani“. Poemele lui Mureşan şi Pop sînt ca nişte „cuţite cu două tăişuri, capabile la început să ne facă să surîdem, pentru ca, la sfîrşit, să ne smulgă un bocet“. Iar despre tine afirmă: „Ceea ce voia Montoliu să demonstreze […] este evantaiul de voci şi texturi pe care îl poate oferi limba română“. Ce alte ecouri a mai avut volumul?
Sînt flatat de aceste aprecieri ale lui Sebastià Portell, scriitor şi dramaturg catalan. Trebuie să spun că, de cînd a aparut cartea (din toamna lui 2016), editura a organizat mai multe lansări şi numeroase lecturi publice. Or, la aceste evenimente, poeţii şi scriitorii catalani au vorbit despre carte, au citit din poemele celor doi „însetaţi“, ceea ce arată un interes crescînd pentru literatura română. Într-adevăr, primul dintre aceştia a fost Marc Romera, el însuşi poet, care a scris epilogul cărţii, dar şi un editor înţelept şi un mare cititor de poezie. Mai mult decît atît, el a avut ocazia să „intre în legătură directă“, ca să zicem aşa, cu poezia românească, printr-un program de schimb la care a participat în 2011. La acel program au participat şi alţi poeţi din Ardeal. Marc Romera a fost foarte atent la tot ceea ce a apărut publicat despre poezia românească. Aş putea spune că în critica literară catalană există deja o primă „cartografie“ a fenomenului poetic românesc actual. Aş vrea să redau un fragment din postfaţa lui Marc Romera, în care el parcurge această cartografie, pentru că mi se pare important ca cititorii să fie la curent cu ceea ce se scrie despre poezia din România în spaţiul cultural catalan. Iată fragmentul: „Astfel, atît în poezia intens politizată a lui Aurel Pantea (1952), cît şi în forţa vitală a Martei Petreu (1955), care se autoafirmă între religie şi erotism în faţa unei puteri care se vrea absolută, stigmatul acestora iese limpede la suprafaţa fiecărei imagini, a fiecărei analogii, cum face şi Ileana Mălăncioiu (1940), care porneşte de la o cruzime expresivă născută din neputinţa de a putea vorbi despre ţara umbrelor în care s‑a născut imposibilitatea de a vorbi. Această rană este schimbătoare, dar permanentă. Mai tineri, Ion Cristofor (1952) şi Letiţia Ilea (1967) sau Svetlana Cârstean (1969) li se alătură în exhibarea acestei răni care ia forma paradoxului aplicat explicaţiei sau unei posibile explicaţii a condiţiei umane, ca vestigiu al naufragiului. Letiţia Ilea îl zgîndăre pe cititor, fiindcă în spatele lucidităţii întrebărilor ei, sub specificul limbajului său încărcat de distanţă, luceşte durerea şi supurează un fel de frustrare de a nu putea spune. Cu toate acestea, cum durerea impregnează totul, alchimia poemului se realizează. Uneori, cu un preţ mare: acela de a-l agresa pe cititor, cu riscul pierderii implicite. La cei şi mai tineri, ca Oana-Cătălina Ninu (1985), producerea imaginilor a fost deprinsă şi însuşită. Şi, deşi durerea a scăzut, s-a făcut mai discretă şi-l face pe celălalt mai neatent, umbra ei străbate fiecare imagine, de parcă ar trebui să fie sutura care transformă piesele vizuale care au rolul de ciocan într-un poem ce merge spre un unic sens şi care nu are fisuri“.
Premiul Crítica Serra d’Or pentru Cea mai bună traducere
În urmă cu o lună, ai fost desemnat cel mai bun traducător de proză al anului 2016. Mai precis, pentru prima dată, Premiul Crítica Serra d’Or a fost acordat unei traduceri din limba română. Este vorba despre volumul pe care l-ai transpus cu atîta măiestrie în catalană: Per què ens estimem les dones de Mircea Cărtărescu.
Trebuie să recunosc că şi pentru mine a fost o mare surpriză! Acest premiu pe care îl acordă revista Serra d’Or (din 1967) are un mare prestigiu în mediul nostru literar. Cînd am aflat, i-am contactat imediat pe Maria Muntaner, editoarea, şi, bineînţeles, pe Mircea Cărtărescu, și s-au bucurat nespus de mult. Orice premiu acordat unui volum de literatură română aduce o mai mare vizibilitate României, ceea ce e un cîştig pentru noi toţi. Iar pentru mine e o motivaţie în plus de a traduce şi de a promova în continuare literatura română pe meleagurile noastre.
Ce sentimente te-au încercat atunci cînd ai aflat despre premiu?
În scurtul meu discurs, după ce am mulţumit juriului şi revistei Serra d’Or, l-am parafrazat cumva pe Mircea Cărtărescu, care a zis undeva că „patria mea sînt cărţile“. Or, eu am reformulat astfel: „Patria mea este traducerea, în special traducerea din română în catalană“. Şi am mai adăugat: „Sînt fericit că cititorii catalani (deopotrivă şi editorii) se pot bucura pe zi ce trece de o paradigmă literară mai atrăgătoare (literatura română!) tradusă în catalană, aşa cum şi cititorii români se bucură de multă vreme de literatura catalană tradusă în română“.
Cum a fost receptată traducerea pentru care ai primit prestigiosul Premiu Crítica Serra d’Or?
Mai întîi, trebuie să spun că este prima traducere din Mircea Cărtărescu în limba catalană! Apoi, că s-a bucurat de un mare succes! Per què ens estimem les dones a apărut în toamna anului trecut. Ca să lansăm cartea, Mircea Cărtărescu a fost de acord să întreprindă un turneu în Catalonia şi în Mallorca. În prima zi, el a participat la programul „Lunea de Poezie“, pe care l-am conceput la două mîini: el a recitat poeme de-ale sale în română, iar eu, în paralel, citeam versiunea lor în catalană. De altfel, „Lunea de Poezie“ e un ciclu lunar pe care îl organizează sistematic Institutul de Litere Catalane şi Centrul de Artă „Santa Mònica“, cu scopul de a aduce poezia catalană, dar şi pe cea internaţională în spaţiul public. Cu ocazia venirii lui Cărtărescu la Barcelona, am publicat o plachetă cu poemele sale traduse în catalană.
Apoi, la Biblioteca din Poblenou, Mircea Cărtărescu a avut un dialog public cu D. Sam Abrams, critic literar catalan de origine americană, care a fost moderat de editoarea Maria Muntaner. La sfîrşit, Marc Romera a citit naraţiunea Irish Cream, din volumul Per què ens estimem les dones, în traducerea mea.
O altă lansare a avut loc la Palma, capitala insulei Mallorca, unde îşi desfăşoară activitatea Editura „Lleonard Muntaner“. De altfel, prezentarea a fost găzduită de Galeria de Artă Contemporană, iar despre Cărtărescu au vorbit Sebastià Perelló şi Antònia Vicens, doi scriitori catalani de prestigiu.
Ţin să precizez că, în spatele acestor evenimente, s-au aflat Editura „Lleonard Muntaner“ şi ICR Madrid, organizatorii de facto ai turneului, desfăşurat la cel mai înalt nivel. Ca să nu mai vorbim despre faptul că Mircea Cărtărescu a cucerit de-a dreptul publicul catalan oriunde ne-am dus. Mă bucur că a acceptat să vină din nou la Barcelona şi să participe la lansarea primei sale traduceri în catalană. Mai fusese şi în 2014, atunci cînd l-am întîlnit prima dată, cu ocazia Festivalului Internaţional de Poezie de la Barcelona, care se desfăşoară la Palatul Muzicii (o clădire reprezentativă pentru „modernismul“ nostru, denumirea autohtonă pentru Art Nouveau-ul catalan).
Atunci fusese invitat de către D. Sam Abrams. Eu tocmai tradusesem un grupaj de poezii de-ale sale şi mă gîndeam la o traducere a unei cărţi de proză. De comun acord cu editoarea Maria Muntaner, trebuia să începem cu un volum de proză scurtă. Asta pentru că miza noastră era să-i oferim publicului catalan o primă întîlnire cu acest autor, iar alegerea a căzut asupra volumului De ce iubim femeile, pe de o parte, deosebit în creaţia lui Cărtărescu, şi, pe de alta, traducerea în limbă spaniolă se epuizase de mult, astfel încît, cu această traducere, pătrundeam direct în spaţiul literar catalan.
Acum pot spune că a fost o decizie cum nu se poate mai bună! Aşa cum a declarat şi autorul însuşi, volumul acesta e cea mai potrivită alegere pentru a oferi unui public cititor nou un prim contact cu opera sa. Printre altele, comentatori de prestigiu, cum ar fi Jordi Nopca, Xavier Pla sau Francesc Serés, au scris pe larg despre Cărtărescu.
Să reproducem cîteva fragmente din textele acestor critici literari.
De exemplu, Francesc Serés, într-un articol intitulat „Amor Mundi Omnipotens Rex“‚ consideră că puţini autori sînt capabili să meargă atît de profund (cum merge Cărtărescu) în străfundurile fiinţei lor, să coboare atît de mult acolo încît realitatea să li se pară onirică, asemenea unei poveşti…
Xavier Pla, în schimb, în recenzia „Viure com els deus/Vivir como los dioses“, a analizat aspectele legate de „autoficţiunea lui Cărtărescu“ şi modul în care, prin intermediul naraţiunii, se desfăşoară o adevărată „educaţie sentimentală“ făcută plecînd de la trăiri personale şi amintiri, evocări, multe vise, ceva déjà-vu, dar şi de la obsesii, coşmaruri, mereu în căutarea unei imagini feminine, a unei instanţe vii.
Jordi Nopca a făcut un interviu cu Cărtărescu, discutînd cu el despre vocea feminină care există în fiecare bărbat, şi a sfîrşit interviul afirmînd că, pentru Cărtărescu, unul dintre efectele cel mai greu de obţinut într-o naraţiune este efectul sincerităţii.
Catalana este la fel de importantă pentru catalani cum este româna pentru români
Dacă privim diacronic, ai putea să ne spui cum s-a produs apropierea ta de literatura română? Ce rol a jucat limba română în această apropiere?
Cînd, în 1992, am venit în România, ca lector de catalană la Universitatea din Bucureşti, nu prea erau cursuri de română pentru străini sau, dacă erau, preţul era excesiv de mare. De aceea am învăţat limba română „pe viu“, vorbind cu colegii, pe stradă (sau la piaţă!), citind ziare şi ascultînd radioul. Literatura a venit un pic mai tîrziu. După ce, în 1996, m-am întors în Barcelona, mi-am dat seama că am rămas legat de România mult mai mult decît credeam pe cînd eram în ţară…
Într-un fel, îmi place să spun că Bucureştiul a fost „facultatea mea“ de viaţă în tinereţe. De atunci, revin periodic în România, fie în vizită la prieteni, fie cu ocazia vreunui eveniment de cultură catalană, organizat de Editura Meronia. La rîndul meu, am primit mulţi prieteni şi am putut sta de vorbă cu mulţi oameni de cultură români la Barcelona. Iată cum firele care au început atunci să se înnoade au devenit, încetul cu încetul, o ţesătură în care literatura joacă rolul central. Traducînd din română, a trebuit să pătrund în sufletul limbii, în bătaia, în pulsul ei…
Cum ai defini limba în acest caz: un mediator cultural, expresia spiritualităţii poporului care o vorbeşte?
În ceea ce priveşte o definiţie a limbii… ţin minte că Primo Levi, supravieţuitor al Holocaustului, povestea undeva că, în lagărele naziste, mai important decît să cunoşti limba germană era să ştii despre ce vorbeau nemţii în limba lor. Deci, pe lîngă aspectele gramaticale, lexicale şi estetice ale unei limbi, există un ingredient important: cunoaşterea modului în care privesc lumea vorbitorii nativi ai acelei limbi, cu alte cuvinte, spiritualitatea despre care vorbeai tu.
Legat de limbă, aş adăuga întrebarea pe care, recent, la Barcelona, cineva mi-a pus-o: de ce nu traduc doar din română în spaniolă? „Aş avea mai mulţi cititori, mai multe oferte şi posibilităţi ca traducător. Catalana nu este o limbă importantă etc.“ Răspunsul meu a fost următorul: catalana este la fel de importantă pentru catalani cum este româna pentru români! Şi sînt convins, percepţia unui scriitor român pentru catalani este altfel atunci cînd îl citesc în limba lor maternă decît într-o altă limbă, oricît de bine ar vorbi-o. Pentru fiecare dintre noi, limba noastră maternă este ţara noastră, este casa fiinţei noastre…
Un răspuns sută la sută heideggerian! Cum percepi cuvintele şi sensurile româneşti pe care urmează să le transpui în catalană?
Aș vorbi mai degrabă despre „necuvinte“. Necuvintele au o viaţă aparte, dincolo de ceea ce este scris în dicţionare. Pentru cuvinte folosesc foarte des DEX-ul şi alte dicţionare, dar sensul cuvintelor se materializează în vorbire şi în literatură. Limbile nu sînt nişte sertare prestabilite sau elemente fizice închise. Sînt mai degrabă elemente lichide, fluide care curg, adună aluviuni, se încarcă mereu cu nuanţe noi. De aceea, îmi propun să citesc cît mai mult şi să ascult radioul cît mai des. Îmi place să călătoresc – cînd pot – în România sau să fiu în contact cu românii din Barcelona. În felul acesta, sînt în contact cu limba română, cu cuvintele şi sensurile lor. Un amănunt important, mai ales atunci cînd traduci poezie, este să citeşti cu voce tare textul în limba ţintă avînd în urechi ritmul, muzicalitatea din limba de plecare. Cum zicea poeta și traducătoarea Montserrat Abelló (1918-2014), poezia se traduce avînd mereu în vedere forţa cuvintelor şi ritmul lor interior.
„Ambasador“ al culturii române
De-a lungul anilor, ai prezentat literatura română în Catalonia şi chiar în România. Ai publicat mai multe interviuri cu poeţi şi prozatori români în Observator cultural, în revista Prăvălia culturală şi în periodice catalane etc. Am putea spune, chiar dacă sună un pic pompos, că eşti un adevărat ambasador al culturii române pe meleagurile catalane. De altfel, acelaşi Sebastià Portell afirma despre tine: „Montoliu a devenit, de-a lungul timpului, unul dintre ambasadorii deghizaţi ai culturii române în spaţiul nostru şi, într-o anumită măsură, ambasadorul culturii noastre în ţara lui Dracula şi a ouălor încondeiate cu forme foarte fine, în ţara lui Tzara şi Ionescu, Cărtărescu şi Celan, a dictaturii care, în ciuda diferenţelor, se aseamănă mult cu dictatura noastră şi în ţara poeziei“.
Fiecare traducător dintr-o limbă într-alta devine, într-un fel, ambasador al literaturii respective, dacă vrei să foloseşti un cuvînt atît de „diplomatic“ cum este acesta. Dacă îţi aminteşti, misiunea traducătorilor a fost mai discretă, nu aşa de publică cum este de la o vreme. De exemplu, pînă nu de mult, numele traducătorilor nu apăreau pe coperta cărţilor, nici nu aveau o prezenţă publică în evenimentele literare. Şi nici nu erau prea luaţi în seamă cu părerile lor despre literatura din care traduceau, deşi erau (şi sînt!), de fapt, primii care o citesc în limba originală şi pot să aibă o opinie foarte bine coagulată pentru editori. Doar cînd se găsea un cuvînt prost tradus se vorbea despre ei, adică despre noi, traducătorii…
De la un timp încoace, traducătorii, cel puţin la noi, dar mi se pare că şi în România (oricum, cred că numai în România există un festival ca FILIT, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere!), au început să aibă un rol decisiv atunci cînd este vorba despre a introduce o nouă literatură – tradusă – în spaţiul literar respectiv. Mă gîndesc acum la rolul pe care l-a avut şi îl are în continuare Elena Lazăr ca traducătoare a literaturii Greciei moderne sau Jana Balacciu Matei, cu colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană“ – un adevărat mozaic literar catalan tradus în limba română. Deci, traducătorii au din ce în ce mai mult un rol public tot mai important, ceea ce ne arată că prezenţa literaturii nu este doar prezenţa autorilor şi a cărţilor.
Un alt factor important mi se pare şi prezenţa la evenimentele literare a traducătorilor, care să-și promoveze autorii şi cărţile la care au trudit, împreună cu autorii şi editorii. Din acest punct de vedere, ca să recurg la o comparaţie, îmi place să pot „însoţi“ cartea tradusă cu evenimente gîndite, ca şi cu „haine făcute la comandă“, adecvate fiecărei situaţii. Asta înseamnă să te gîndeşti la ce poate să fie interesant pentru un autor, ca să vină şi să aprecieze evenimentul, şi cum trebuie procedat pentru ca publicul să fie deschis receptării.
Traducătorul are şi rolul de mediator cultural, întrucît el e cel care stabileşte conexiunea între editură, textul literar şi autorul acestuia.
Foarte bine spus, mediator! Dar mediator şi în sensul unei medieri între două literaturi şi culturi. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc ca scriitorii români care vin la noi să aibă posibilitatea să cunoască literatura catalană prin contactul direct cu scriitorii noştri. Doar în felul acesta literatura poate să devină, cu adevărat, o punte de legătură între oameni, iar oamenii – punţi între literaturi. Ca sa revenim la calificativul de „ambasador“, aş mai adăuga faptul că există şi o instituţie care are acest scop la nivel oficial: Institutul Cultural Român, care tocmai aşa a şi fost conceput. Cel puţin filiala ICR Madrid are un rol fundamental în sprijinirea literaturii şi a autorilor români care vin la noi.
În afară de aceasta, acum doi ani, la Universitatea Autonomă din Barcelona, a fost înfiinţat Lectoratul de limbă română, primul în Catalonia. E un lucru extraordinar că avem un profesor nativ de limba şi literatura română, care se ocupă şi de formarea traducătorilor profesionişti de care avem mare nevoie. Deschiderea Lectoratului s-a nimerit în cel mai bun moment al existenţei unui interes real pentru literatura şi cultura română, implicit şi pentru traducere, fiind, totodată, rezultatul unor eforturi depuse de-a lungul anilor de către Consulatul General al României la Barcelona, de Institutul Limbii Române din Bucureşti şi UAB.
Proiecte în lucru
În orice caz, este evident că există deja o punte între cele două limbi şi între cele două literaturi, ceea ce nu se construieşte de la sine. La ce proiecte lucrezi în prezent?
Unul dintre proiectele dragi este un volum Nichita Stănescu. Or, acesta tocmai s-a convertit în realitate. Volumul lui Nichita se intitulează Ànima gramatical. Antologia poètica 1960-1984 (Suflet gramatical. Antologie de versuri) şi cuprinde în jur de 100 de poeme. Proiectul a demarat în vara anului 2014, cînd Lilica Voicu-Brey (Universitatea Rovira i Virgili din Tarragona) mi‑a propus să traducem la patru mîini o antologie din poemele lui Nichita Stănescu. Am citit integrala, am ales împreună poemele şi am lucrat intens la această primă traducere din Nichita în limbă catalană. Volumul a apărut în colecţia „La Fosca“ (aceeaşi unde, în 2016, a apărut ediţia a II-a a cărţii Marin Sorescu, Per entre els dies/ Printre zile, pe care am tradus-o cu o altă colegă, venită tot din România, Corina Oproae) şi a avut deja o primă prezentare la Barcelona cu D. Sam Abrams, autorul prefeţei, care ne-a oferit un text excepţional despre receptarea lui Nichita – „Nu sînt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte”.
În paralel, sînt pe punctul de a-mi îndeplini o dorinţă mai veche, de pe cînd citisem aventurile lui Panait Istrati: traducerea Chirei Chiralina din română în catalană. În vara lui 2015, am avut privilegiul de a participa la un program de rezidenţe acordate de FILIT şi Muzeul Brăilei „Carol I“. Cu acea ocazie, am cunoscut peisajul adevărat al autorului cu prezenţa constantă a Dunării. Poduri literare au existat de mult, nu foarte numeroase, dar au existat. Un exemplu legat de Panait Istrati e cel din anii ’20-’30 ai secolului al XX-lea, cînd la Barcelona era un autor foarte cunoscut. Primul său traducător a fost Pere Foix i Cases, un bun prieten al său, care semna cu pseudonimul Delaville, fiindcă era anarhist şi trebuia să-şi ascundă identitatea. A trăit la Paris, unde l-a cunoscut pe Istrati şi s-au împrietenit, Pere Foix i Cases traducînd în limba spaniolă – la vremea respectivă, catalana era interzisă – multe cărţi. Iar ultima traducere a Chirei în catalană, din limba franceză, datează din 1972 şi îi aparţine lui Xavier Romeu (1941-1983), cu o postfaţă semnată de scriitorul Jaume Vidal i Alcover, în care se vorbeşte despre receptarea lui Istrati în anii ’30.
În fine, contactele literare sînt din ce în ce mai multe şi, din cîte ştiu, mai dese. Aşa se explică faptul că, în curînd, urmează să apară o carte în care fenomenul literar româno-catalan e situat în centrul cercetării. Aşa cum ştii, Diana Moţoc, colega ta de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj, a studiat cu minuţiozitate parcursul istoric al contactelor dintre cele două literaturi prin intermediul traducerilor. Acest volum reprezintă teza de doctorat a Dianei Moţoc, pe care a elaborat-o sub îndrumarea profesoarei Georgiana Lungu Badea, de la Universitatea de Vest din Timişoara, un nume de rezonanţă în domeniul traductologiei.
În 2015, ai fost printre organizatorii primul colocviu de studii catalane, la Bucureşti, şi urmează un al doilea în 2018, în a cărui organizare eşti deja angrenat.
Într-adevăr, în aprilie 2015, Universitatea din Bucureşti a fost pentru prima oară gazda unui colocviu de catalanistică şi de traducere. Cred că ne-am străduit cu toţii să iasă foarte bine: pe de o parte, contribuţiile prezentate au fost la un nivel foarte înalt, pe de altă parte, participanţii catalani (în jur de 30!), majoritatea veniţi de la universităţile noastre, au descoperit la Bucureşti un nivel academic înalt şi un spirit organizatoric pe măsură. În plus, a fost multă prietenie, sub semnul căreia a stat mai ales seara de muzică catalano-română de la Academia de Muzică, unde au fost interpretate piese compuse de George Draga şi Nicolae Coman, după versurile unor autori catalani, cum ar fi Carles Duarte sau Miquel Martí i Pol.
Or, după succesul din 2015, am decis să organizăm un al doilea colocviu, mai ales că s-a şi ivit ocazia pentru asta: împlinirea a 25 de ani de la înfiinţarea Lectoratului de limbă catalană la Universitatea din Bucureşti. Asociaţia Internaţională de Limba şi Literaturaă Catalană a acceptat imediat candidatura Universităţii din Bucureşti pentru a fi gazdă a următorului colocviu (se organizează o dată la trei ani), care va avea loc în iulie 2018. Avem deja un secretariat activ care s-a ocupat cu organizarea comitetului ştiinţific, cu cooptarea tuturor profesorilor români care s-au ocupat direct sau indirect de limba sau cultura catalană. Sprijiniţi de departamentele de lingvistică, spaniolă, italiană, portugheză şi catalană, am stabilit patru secţii tematice ale colocviului: 1. Limba catalană între limbi romanice; 2. Literatura universală receptată în sistemul literar catalan;
3. Traducătorul ca prescriptor de literatură;
4. Predarea limbii catalane şi noile tehnologii de comunicare online. Ne gîndim la o adevărată debarcare a specialiştilor în limba şi literatura catalană la Bucureşti!
Interviu realizat de Eugenia BOJOGA
Fără astfel de mesageri, vorbim singuri. Merită respect deplin.
Ion Mureșan