LITERATURĂ. Rîsul şi trecutul

Evgheni Vodolazkin a devenit cunoscut cititorilor din România datorită romanului Laur, cartea care, în 2013, i-a şi adus acestui scriitor cu o stilistică foarte fină cele mai rîvnite premii din Rusia: Premiul Bolşaia Kniga şi Premiul „Lev Tolstoi“. Laur era o interogaţie cu substrat mistic despre natura timpului şi a iubirii, în raport cu transformările spirituale care pot modela o biografie. Nu întîmplător, Vodolazkin plasează, ca subtitlu, explicaţia „roman nonistoric“: în Laur, succesiunea temporală era prea puţin relevantă, iar istoria, sabotată de un sincronism care, printr-un releu al devenirii spirituale, bruia epocile şi le amalgama. Dacă ţinem cont de faptul că Evgheni Vodolazkin, ca formaţie, este cercetător cu state vechi şi un reputat istoric literar, întreaga construcţie se cere privită cu un surplus de atenţie. Acelaşi tip de raportare e cerută şi de Soloviov şi Larionov (2009), abia acum publicat la noi, cartea care a precedat fenomenul Laur, mai ales că subiectul, tratat printr-o înşiruire de filtre care de care mai diverse, este relaţia dintre un istoric (Soloviov) şi personalitatea de care se ocupă, într-un studiu (generalul Larianov). Pentru ca întregul raport istorie(realitate)-ficţiune să fie şi mai alunecos, minat de incongruenţe, sincope şi de fel de fel de sabotaje ale […]