Luca, sans peur et sans reproche

    Stimate domnule Şimonca, La cererea domniei voastre de a scrie cîteva rînduri despre Luca Piţu, răspund că e trecut de miezul nopţii, a celei dintîi nopţi, a lui, căreia nu-i urmează nici o dimineaţă; că stau, în faţa foii albe, gol de gînduri, ca şi de bietele nevolnice cuvinte ce mi se scurg – ca,-n nisiparniţa fragilă, grăunţele deşertăciunii – printre degetele îndărătnice, şi ele, sleite de puteri, inerte, „stîngi“, refuzînd să încropească un ferpar la dispariţia unui prea-drag prieten. Năstruşnic şi mehenghi din fire, ca ipochimenii lui Creangă (cu care, pasămite, va fi fost cimotie), înzestrat cu geniul bufonadei şi o vis comica de netăgăduit, extravagant şi poliglot (în felul marelui Hasdeu) şi, mai presus de toate, patafizician (discipol, aşadar, al celui care, murind, va fi cerut nu un „curé“, ci un „cure-dent“!) – nimic, totuşi, mai incompatibil cu Luca Piţu decît necrologul sau „l’oraison funèbre“ (într-un sens laic, iar nu unul religios). Incapabil, deci, de amîndouă şi amintindu-mi că, acum o vreme, am elogiat, pe blogul lui Dorin (alt, ca şi Luca, „fiu al lor“!), omul de impecabilă ţinută morală şi de mare caracter care a fost ilustrul cajvanian – nu-mi rămîne decît să tran­scriu, cu […]