Recenta traducere a volumului lui Dinu Flămând Frigul intermediar (2006) le dă cititorilor de limbă spaniolă posibilitatea de a remarca opera unuia dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, a cărui sensibilitate extrem de inteligentă şi emoţională în același timp intră foarte bine în rezonanţă cu publicul spaniol şi latino-american. Autorul le este deja cunoscut cititorilor spanioli: Omar Lara, un poet chilian important, a publicat la Madrid în 1983 traducerea volumului Starea de asediu (Estado de sitio), iar Cătălina Iliescu, profesoară de limba română la Universitatea din Alicante, a semnat traducerea antologiei En la cuerda de tender (Pe sfoara de rufe), Editura Linteo, Ourense, 2012, care cuprinde poeme din perioada 1983-2002. Dinu Flămând a fost, de asemenea, invitat la diferite festivaluri în spaţiile hispanice, între care Festivalul Internaţional de Poezie din Granada, dar şi în Granada din Nicaragua, iar apoi în Ciudad de Mexico, şi în acest an, face parte din delegaţia României la Salonul de Poezie al Tîrgului Internaţional de Carte din Guadalajara.
Omar Lara, bun cunoscător al literaturii române şi al României, unde a trăit cîţiva ani pînă în 1981, este bine familiarizat şi cu poezia lui Dinu Flămând. Traducerea aceasta este precedată de un text în care Lara subliniază personalitatea autorului român nu doar din punct de vedere strict poetic, ci şi ca atitudine etică si estetică; într-un moment de izolare a literaturii române, explică traducătorul, Dinu Flămând contribuie, din exilul său parizian, la crearea unor legături profunde cu poezia europeană. Contextul românesc le este foarte bine rezumat cititorilor, precum și principalele elemente ale biografiei şi bibliografiei autorului, inclusiv pasiunea lui pentru poezia hispano-americană. Amîndoi îi citeau în spaniolă pe César Vallejo, Pablo Neruda, Joaquín Pasos, Ramos Sucre, Lezama Lima, Borges ş.a. Din colaborarea lor a apărut, în 1983, antologia 20 de poeţi latino-americani contemporani, epuizată foarte repede, care a influenţat mulţi poeţi români în acea vreme. Și de atunci, probabil, Vallejo a devenit unul dintre marii poeţi andini care au influenţat şi poezia lui Dinu Flămând.
În aceeași prefaţă, Lara subliniază „amplul registru“ al poeziei lui Dinu Flămând şi „înţelepciunea sa dureroasă“, iar aceste remarci pot fi un excelent prilej pentru a reveni şi asupra volumului publicat în 2006. Insist asupra faptului că imaginarul afectiv construit în versurile autorului român răspunde sensibilităţii cititorilor spanioli şi latino-americani. O mare parte din cea mai bună poezie contemporană în limba spaniolă evidenţiază o strînsă legătură între emoţie ţi inteligenţă, între reflecţie şi limbaj inteligibil, cotidian. Poezia lui Dinu Flămând, în Frigul intermediar, extrem de complexă, moștenește de la T.S. Eliot amploarea meditaţiei asupra timpului, dar este şi clară, precisă, asociată cu rigoarea reflecţiei, cu capacitatea de limpezime a limbajului, deşi nu îşi refuză elementul experimental (absenţa punctuaţiei, cu excepţia semnului de întrebare, lipsa majusculelor) şi dovedeşte aptitudinea de a comunica adevăruri profunde asupra zonelor fie întunecate, fie luminoase ale conştiintei, ale istoriei intime şi colective.
Cele patru secţiuni ale cărţii, „o neglijenţă a atenţiei“, „amplitudini de probabilitate», „grădini» şi „Petrarca în gară la Avignon» sînt organizate în jurul unor teme fundamentale: meditaţia asupra timpului (tema principala a volumului), asupra identităţii şi a conştiinţei, dar şi îmbătrînirea, fisura ca o caracteristică a vieţii, poezia, copilăria, exilul, istoria personală şi devastatoarea istorie socială. Absenţa puntelor şi a virgulelor creează senzaţia unui discurs continuu, menţine prezenţa unei intime legături între poeme; iar emoţia, construită cu inteligenţă într-un poem, nu se termină odată cu acesta, ci se infiltrează atît în inima şi în mintea noastră, cît şi în următorul poem.
Prima secţiune, „o neglijenţă a atenţiei“, fixează tema timpului ca inseparabilă de cea a privirii: „la fereastră cenuşa timpului“ („en la ventana la ceniza del tiempo“). A privi timpul „ars“ conduce la o meditaţie asupra delicatului mecanism amintire/uitare, indispensabil existenţei: „iar în vreme ce amintirea îşi alăpta uitarea/ viaţa continua“. Ce anume ne amintim, ce uităm, în cine ne transformăm pe măsură ce anii trec, acestea sînt întrebările esenţiale ale poemelor şi, de fapt, ale vieţii noastre. Răspunsurile nu sînt clare, acumulăm doar îndoielile care ne chinuiesc în timpul nopţii, „în lumina fără ascunzişuri de sub pleoape“ („en la luz sin abrigo bajo los párpados“), un vers de o precizie şi o acuitate extraordinară. Ce se întîmplă acolo, „în lumina fără ascunzişuri de sub pleoape“, unde sîntem singuri cu imaginile vieţii noastre, cu ceea ce ne amintim şi cu ceea ce uităm sau am vrea cu disperare să uităm? Acolo se naşte un loc unde corpul, pielea („nimic nu e mai profund decît pielea“, spunea Valéry) presimt întrebări care sînt, de fapt, rătăciri în ceaţă, dar care ard: „pielea simte o arsură/ de întrebare-ceaţă“. Și atunci, cînd eul liric îşi recapitulează viaţa prin aceste întrebări febrile, apare o minunată reflecţie asupra timpului, cu ecouri clare din Burnt Norton de Eliot: „ai fi preferat mai degrabă nu/ şi poate era mai bine să/ decît doar aşa ca şi cum/ aşteptînd că va fi să fi fost/ fără să“. Ne amintim imediat de poarta spre grădina de trandafiri a lui Eliot, unde aşteaptă alegerile pe care nu le-am făcut în viaţă. Și aşa înţelegem că „ceva esenţial şi iremediabil neînsemnat/ îţi scapă definitiv/ şi e singura posibilitate de a-l pricepe“ („algo esencial e irremediablemente sinsentido/ se te escapa para siempre/ y es la única posibilidad de comprender“). Timpul priveşte cu o „ironie robustă“ („la robusta ironía del tiempo“), iar conştiinţa îmbătrînirii („uimirea de a te vedea bătrîn// cine? eu?/ cine eu?“) capătă formă în întrebarea fundamentală asupra propriei identităţi, pentru că ştim de la Rimbaud: „Je est un autre“.
Nu există un răspuns omogen la această întrebare, dar ştim că întotdeauna încorporăm suferinţa, care devine a doua umbră: „de la o vreme suferinţa devine a doua umbră“ („con el tiempo el sufrimiento se hace una segunda sombra“). O umbră care „te ascunde atunci sub un clopot de transparenţă“ („y entonces te oculta bajo una campana de transparencia“).
Dacă singura transparenţă ascunsă e durerea, „amplitudini de probabilitate“ se situează sub semnul fisurii, al rănii care ne defineşte şi care uneşte într-un circuit subtil şi puternic identitatea multiplă şi spartă, precum şi meditaţia subtilă asupra timpului şi a procesului poetic: „iar într-o bună zi se fisurează pe neaşteptate ceva/ […]/ ceva ce depăşeşte înţelegerea minţii tale“ („y un buen día algo con brusquedad se rompe/ […]/ algo que sobrepasa tu comprensión“); „şi să vorbesc chiar din centrul meu/ unde se află golul cel mai adînc“ („y hablar desde mi centro mismo/ donde se halla el vacío más hondo“); „spre propria-i pierdere poezia încearcă să‑şi îndese în sîn/ nucile căzute prin iarbă cu ani în urmă/ imitînd gesturile posesiei// dar cine să o poată opri cînd degetele poetului/ încă mai sînt pătate de acel distant sînge verde?“ („hacia su propia extinción la poesía intenta tasar en su alma/ las nueces caídas sobre la hierba hace algunos años/ imitando los gestos de posesión// ¿pero quién sabrá detenerla si los dedos del poeta/ están aún manchados con aquella lejana sangre verde?“). Dinu Flămând ştie perfect că elaborarea emoţiei în poezie este legată de capacitatea de a reconstrui sentimental copilăria, iar această etapă esenţială a vieţii ocupă un loc important în Frigul intermediar. Aşa apare „un şarpe de hîrtie pe hornul încins al copilăriei“ („una serpiente de papel en el horno encendido de la infancia“) și aflăm că „întunericul se sperie de copil în casă“ („la oscuridad se asusta del niño en casa“). Noaptea trăiește înăuntrul nostru, în adultul care ar putea spune, ca Proust, „cet enfant qui joue en moi sur les ruines“. Iar de acolo, din interiorul nostru, „noaptea curge dinlăuntru afară“ („la noche se escurre de dentro hacia fuera“). Singura identitate stabilă e cea marcată de rană, de fisură, de senzaţia că „te auzi strigat prin oraşe unde nu te cunoaşte nimeni“ („escuchas que te llaman en ciudades donde nadie te conoce“).
A treia secţiune, „grădini“, uneşte istoria personală şi familială cu cea colectivă. Copilăria apare din nou şi se evocă timpul cînd „era aproape frig aproape seară aproape iarnă/ părea că trăim cu viaţa aproape de noi“ („hacía casi frío casi noche casi invierno/ parecíamos vivir con la vida cerca de nosotros“). Frigul, întunericul şi iarna copilăriei făceau ca viaţa să fie „aproape“, dar simţită cu o umbră de irealitate. Anii amintiţi sînt anii ’50, cumpliţi în istoria colectivă românească: „erau primele zile ale infernului/ oamenii dispăreau de prin case“ („eran los primeros días del infierno/ la gente desaparecía de sus casas“). Poemul dedicat tatălui scriitorului, celui care se întoarce cu o bucăţică de zahăr din lagărul de „concentrare“, este o lecţie de demnitate umană: „pînă la capăt ţi-ai dus vechea lume/ proptind-o cu picioarele tale şi/ ferind-o de prăbuşire“ („hasta el final arrastras tu viejo mundo/ sostiénendolo con tus pies“). Urmele istoriei şi ale vieţii fac ca morţii să crească înăuntrul nostru: „obscură sporeşte în noi greutatea morţilor“ („crece oscuro en nosotros el peso de los muertos“). Exilul fizic, o temă semnificativă a cărţii, este şi un exil interior, o imagine a rătăcirii fiinţei umane: „şi înţelegi că nu ai plecat niciodată de niciunde/ și nicăieri nu ai ajuns niciodată/ iar exilul este o prelungire a ezitării/ permanente“ („entiendes que no partiste nunca de lugar alguno/ y que nunca llegaste ninguna vez/ pero el exilio no es sino una vacilación/ permanente“). Emigrantul prin excelenţă este Ulise, figura centrală si actualizată a unui poem splendid, emigrantul Ulise. Eroul grec, cel care se numea „Nimeni“, este „un clandestin al destinului“ („un clandestino del destino“). Poate ar trebui să ne amintim că Ulise stă sub semnul fisurii şi al vulnerabilităţii pentru că este recunoscut de Euriclea, în cîntecul XIX al Odiseei, nu după faţa ascunsă, ci după cicatricea de pe picior. Ulise și exilatul, emigrantul, se recunosc în dificila conştiinţă a unei scindări permanente: „trec aşadar anii/ şi emigrantul nu încetează să-l caute pe acest afară/ cu excesul lăuntrului său învăţîndu-şi ochii pe întuneric“ („pasan de esta manera/ los años y el emigrante no se cansa de buscar en ese exterior/ con el exceso de lo íntimo o acostumbrando sus ojos“).
Ultima parte a cărţii, „Petrarca în gara la Avignon“, tratează tema iubirii, explozie vitală şi consolare supremă. „Știm că plăcerea nu este şi adevăr/ dar cine îi mai cere să fie/ cînd abia reuşim să nu umilim speranţa“ („nosotros sabemos que el placer no es la verdad/ pero quién se atreve a pedir que lo sea/ cuando recién logramos no humillar la esperanza“), citim în amor fati. Cînd „timpul alunecă în oglindă“ („el tiempo se desliza detrás del espejo“) şi „mîine deja fusese“ („mañana ya hubiera sido“), se conturează puţinele certitudini absolute ale vieţii: „fiindcă dacă tu nu mă iubeşti nimeni niciodată nu va iubi“, „tu revii în mine fără să fi plecat/ și aceeaşi ezitare ne întinde mîna“ („tú regresas a mí sin jamás haberte ido/ la misma vacilación nos da la mano“). Ultimele versuri ale cărţii, „mă trezesc şi continui să dorm/ în inima mea“ („despierto y continúo durmiendo/ en mi corazón“), ne spun că ritmul Frigului intermediar este unul cardiac. Acolo, în inimă, se întîlnesc complexa meditaţie asupra timpului şi a identităţii, exilul fizic şi interior, copilăria şi bătrîneţea, puterea luminoasă a iubirii şi conştiinţa atrocităţilor istoriei, fisura care ne defineşte şi adevărurile profunde despre viaţă pe care doar marea poezie le poate dezvălui.
Dinu FLĂMÂND
El frío intermediario (Frigul intermediar)
Traducere din limba română
şi prefaţă de Omar Lara, Valparaíso,
Querétaro (Mexic), 2016