Maculatura si melancolie

Ocupindu-ma, in cadrul acestei rubrici, de subproductiile editoriale comise de veleitarii autohtoni, m-am intrebat, nu o data, la ce bun? Ce rost are sa aplici judecati estetice unor grafomani frustrati ori autori de duminica, lipsiti de constiinta estetica sau cu o constiinta estetica indoielnica? De ce sa le rapesti iluziile, de ce sa le strici echilibrul existential atit de fragil in multe cazuri? Nu cumva productiunile lor intra intr-o alta categorie, nu cumva, lipsite fiind de valoare estetica, ele poseda totusi o valoare umana specifica si, in consecinta, trebuie judecate cu alta unitate de masura? Ei bine, nu e chiar asa. Aceste carti avortate nu au forta de expresie, sint incapabile, altfel spus, sa exprime substanta unei personalitati si nu au cum suscita interesul marturiilor/documentelor (auto)biografice ale unor persoane neinstruite (de la Elisabeta Rizea pina la, sa zicem, Fanfan, rechinul puscariilor) pentru ca autorii lor nu au, de fapt, nimic autentic de spus, falsificati de un limbaj care nu li se potriveste. Incercarea lor disperata e de a-si cuceri o identitate mai nobila, mai pura, prin care sa-si convinga semenii ca au un suflet ales… Autorii in cauza incearca – in mod fatal – sa joace pe terenul culturii inalte. […]