Mâhniri de vechi historiofil

Este la fel de greu să te transpui într-un alt ev istoric (fie şi apropiat în timp, acesta) ca şi în pielea altuia decât eşti tu. „Mme Bovary, c’est moi!“ e o butadă. E drept că cei care creează,-n literatură, personaje: un romancier, un dramaturg, chiar un istoric literar, au (sau s-ar cădea, oricum, să aibă) un mai puternic simţ empatic decât ceilalţi: poeţi (atâţia!) lirici sau „simpli cetăţeni“. Cu atât mai mult, domnii istorici, – la care doza de Einfühlung e, uneori, atât de mare, încât sunt solidari de-a dreptul şi se confundă, îndeobşte, cu toţi diverşii ipochimeni ai vremii despre care scriu. Un, bunăoară, Jules Michelet e într-atât de anevoie disociabil de, între alţii, corifeii Marii Revoluţii (franceze, bineînţeles), încât el este „simbiotul“, pe rând, al unor Mirabeau, Danton, Marat sau Robespierre… Şi mai ciudat e, însă, faptul că, încarnându-se într-înşii cu-atâta intropatic patos, nici nu mai ştii care din ei îi e simpatic, care antipatic. Când citeşti ce scrie despre Mirabeau, despre Danton, despre Marat sau Robespierre, crezi, succesivamente, că fiecare-n parte i-ar fi eroul favorit. Te înşeli: Michelet e un… Don Juan care-şi trădează, rând pe rând, idila ultimă-n favoarea unui amor ce stă să vină. […]