Mai-iunie 1968: sfîrşitul utopiei occidentale

Cu patru decenii în urmă, la Paris, se scria ultimul capitol din istoria utopiei occidentale. La Nanterre şi la Sorbona, pe străzile din Cartierul Latin, la Théâtre de l’Odéon (nu departe de mansarda în care scepticul Cioran pledase în favoarea utopiei; vezi Histoire et Utopie, 1960), în licee şi bistrouri, în fabrici şi pe ogoare, „teoria şi practica“ utopiei occidentale şi-au cunoscut „stadiul cel mai înalt şi ultim“. După consumarea frenetică, ocazional violentă, ludică, fantasmatică, subversivă, carnavalescă, erotico-sexuală, estetică, administrativ-politică şi retorică a episodului, „sărbătoarea revoluţionară“ din mai-iunie 1968 (interpretarea dată de Mona Ozouf perioadei 1789-1799 rămîne o referinţă utilă) se încheia fără a instaura o lume nouă. Utopia occidentală trebuia să se „delocalizeze“ din nou, după ce mai făcuse o tentativă de inserţie pe teritoriul său de emergenţă. China maoistă (pînă la sfîrşitul „revoluţiei culturale“), „primăvara de la Praga“, Cuba, Chile sub Allende, „revoluţia islamică“ din Iran, diversele mişcări mai mult sau mai puţin comuniste din Lumea a Treia, Carta 77, Solidaritatea, annus mirabilis 1989 şi societăţile postcomuniste ale anilor 1990 (cu obsesia de a construi „societatea civilă“) au fost succesiv, pentru feluritele facţiuni care trăiseră un scurt moment de fervoare istorică şi intelectuală ce părea simultan o confirmare […]