Manuscrisul care nu l-a ucis pe Carol al II-lea

Între eseistică, poezie, teorie literară, istorie culturală, proză, publicistică de atitudine, Caius Dobrescu se mişcă dezinvolt şi cu neastîmpăr parcă, părăsind constant un domeniu pentru altul, un experiment pentru altul, şi oscilînd autoironic, un pic histrionic, între atitudinea conferenţiarului catedratic şi micile extravaganţe – bine temperate – ale scriitorului care vrea să intrige. Şi poezia, şi proza lui Caius Dobrescu îşi selectează cu exigenţă cititorul; iar acest cititor al său (ideal) e cu precădere Filologul – infestat pînă la ultimele sale celule nu de morbul literaturii pur şi simplu, ci de obsesii precum literaritatea, scriitura, Textul. Pe această linie elitist-alexandrină, autorul romanelor Balamuc sau pionierii spaţiului (1994) şi Teză de doctorat (2007) stă alături de prozatori ca Daniel Vighi sau Adrian Oţoiu, care, scriind literatură, nu-şi uită nici o secundă (se obstinează să nu uite) preocupările de teoreticieni. Ficţiunile lor sînt adesea ficţiuni hi-tech, sofisticate puneri în practică ale conceptului de „inginerie textuală“.   La scurtă vreme de la publicarea unui amplu „roman în versuri“, Euromorphotikon (2010), înscris, la rîndu-i, pe orbita înainte evocată, Caius Dobrescu vine cu o nouă provocare, cu un roman masiv, de aproape 700 de pagini, pe care îl etichetează drept „thriller“. Înainte de a citi […]