Mănuşile de piele ale lui Şalamov şi ponderea obiectuală a cuvintelor

Să scrii despre viaţa vie“ prin schiţe-do – cument, povestiri-document. Să scrii cu memoria care „doare surd, ca o mînă degerată la primul vînt rece“, să scrii cu propriul trup şi sînge despre umanitatea pierdută, despre prezentul infernului, să scrii „nu doar cu mintea, cu inima, ci cu fiecare por al pielii, cu fiecare nerv“. Numai aşa poate scrie Varlam Şalamov despre experienţa negativă a lagărului, despre destinele sfărîmate de Kolîma, insula cuptoarelor de gheaţă („un Auschwitz fără cuptoare“, după expresia unui deţinut). Să scrii autentic, dar echilibrat, fără patetisme, despre această Golgotă. Concizie şi simplitate: „Proza trebuie să fie simplă şi clară. Imensa încărcătură semantică şi, mai ales, sufletească nu lasă să se dezvolte limbuţia şi fleacurile“. Amănuntul, detaliul au forţă revelatoare în acest context. „Orice altă soluţie abate atenţia de la adevărul vieţii.“   Demersul său artistic mi-a adus aminte de fotografiile făcute de Tomasz Kizny, în nord-estul Siberiei, în 1993, în lagărul de la Kolîma. Le-am văzut în 2008, la Fundaţia Karta din Varşovia. Erau fotografii-documente, fotografii-obiecte, aş spune (pietre şi încălţăminte, de exemplu). În acelaşi chip, povestirea devine pentru Şalamov un fel de povestire-document-obiect, „palie, nu paleografie. Nu e nicidecum o povestire a ceva. Obiectul este […]