Marele mecanism de producție a „tovarășilor de drum“

După ce, printr-o povestire-parabolă a unei întîlniri cu un tînăr regizor, îşi alătură vocea celei a lui Şahighian sau a lui Marin Iorda, pentru a deplînge nerăbdarea noii generaţii în a ucenici, Sică Alexandrescu îi laudă pe actorii care l-au asistat la montări, devenind, astfel, regizori (Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Mihai Berechet) „…mai regizori decît mulţi regizori care-şi zic regizori“. În timp ce…

„La noi, cei mai mulţi dintre tineri, dacă au apucat o dată să ţie-n mînă bagheta unui spectacol, nu mai vor decît să dea concerte pe cont propriu. […] Vorbesc de «meşteşug» dinadins. Unul din articole se intitulează: «Meşteşugari sau artişti?». Alternativa e periculoasă. Şi mi se pare chiar că aici e nodul problemei. Toţi cei ce facem această meserie – sau, dacă nu vă place cuvîntul, profesiune – trebuie să fim stăpîni, cît se poate de stăpîni pe meşteşugul nostru. Să fim buni meşteşugari şi, care putem, artişti […]. Întîi trebuie să ajungem buni meşteşugari – prima treaptă – şi apoi să ne silim să devenim artişti – treapta superioară. Cine încearcă să treacă peste prima treaptă, fără să puie sănătos piciorul în ea, se înşală crezînd că se va putea menţine pe treapta de sus a artei regizorale“¹.

Sub modestia jucată, trădînd cu ușurință ipocrizia, regizorul așezat în poziție de patriarh academist dă, spre final, definiții normative care, privite retrospectiv, sînt de-o delicioasă platitudine, probînd o dată în plus lipsa de interes față de cultura teatrală autentică și defazarea în raport cu însăși esența dezbaterii care durase, deja, o jumătate de an:

„Şi pentru că vorbim de arta regiei, să luăm alt punct esenţial. Regia nu este, şi nu trebuie să fie niciodată – cum afirmă unii –, «o artă în sine». Ea trebuie să rămînă o artă subordonată, o artă de interpretare. Poţi avea «stilul tău personal», poţi ajunge o «personalitate», poţi avea toate îndrăznelile în afară de una singură, aceea de a trăda textul. Poţi fi Yehudi Menuhin sau Lipatti – în arta lui, eşti obligat să urmezi cu stricteţe ceea ce inspiraţia unui Beethoven a pus pe portativele lui. Şi asta nu înseamnă a «bucherisi»² indicaţiile autorului, ci a te sili să pătrunzi şi să redai înţelesul lor adînc […]. În ceea ce mă privește – urmînd sfatul cuminte al Soranei Coroamă –, las să vorbească pentru mine spectacolele pe care le-am făcut. Dacă ele nu spun nimic, nu-mi rămîne decît să regret și… să tac“³.

Faptul că dezbaterea se stinge treptat în 1957, lăsîndu-și urma consistentă în seria de spectacole, din ce în ce mai strălucitoare, ale anilor 1956-1960, semnate de tinerii regizori prinși în bătălia teatralizării și de alții nou ieșiți de pe băncile facultății (Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Pintilie), nu pare să-l fi liniștit suficient pe Sică Alexandrescu. E, cred, motivul pentru care revine sarcastic, în iarna anului 1958 (un an greu, de noi arestări și persecuții, în care tinerii redactori de la Teatrul afiliați reteatralizării – Șt. Aug. Doinaș, Ioan Negoițescu și I.D. Sîrbu – erau în închisoare!), strecurînd, într-un articol dedicat perspectivelor luminoase ale teatrului românesc, un nou atac.

„Dacă directorul de scenă a avut succes, este datorită faptului că, prezent în spectacol, n-a fost văzut de public […]. Scriem acest lucru fiindcă din nou văd că se agită prin presă condeie care descoperă acum, în al șaselea deceniu al veacului nostru, probleme care erau actuale prin 1922, cu privire la «teatralizarea» teatrului. Am impresia că descifrez în această pompoasă punere de problemă un mare, un năstrușnic balon de săpun. Teatrul e teatru, sau nu e nimic. Un teatru care trebuie «teatralizat» încît spectatorul să aibă emoția că e la teatru, dar să nu uite că e la teatru, seamănă cu efortul de a gîndi un cerc pătrat. Ne vom feri deci și pe viitor de asemenea curse, chiar dacă unii foarte subțiri teatrologi ne consideră învechiți“.⁴

În proximitatea primelor montări din Brecht, semnate de Lucian Giurchescu și Horea Popescu, însoțite de dezbateri despre „teoria distanțării“ și bucurîndu-se de un excepțional succes de public și critică, ba chiar și de laudele văduvei marelui dramaturg, sosită în turneu cu Mutter Courage, aserțiunile de mai sus își îneacă, pînă azi, intențiile vitriolante într-un ridicol involuntar.

Finalul și apoteoza

După multe montări și masterclass-uri în străinătate (Finlanda, Germania, Belgia, Po­lonia) cu care fusese recompensat de autorități, Sică Alexandrescu e pensionat de la Teatrul Național în 1967. Pensionarea pare un fapt aparent inexplicabil. Retragerea vine, însă, nu înainte de a i se fi organizat cu grijă o ieșire de mare aristocrat: montează cu pompă Apus de soare, al lui Delavrancea – în același decor semnat de Mircea Marosin, cu aceleași costume și cu peste 60% din distribuția (inclusiv George Calboreanu) aceluiași spectacol, din 1956, a cărui regie fusese semnată de Marietta Sadova și Mihai Zirra. Fotografiile din epocă dau seamă de coincidența aceasta… fără precedent. Nu numai că nimeni „nu-și aduce aminte“ de spectacolul din urmă cu 11 ani, dar ecourile sale vor deveni legendare, mai ales din pricina preluării și a difuzărilor repetate ale spectacolului, decenii la rînd, de către televiziune. La finalul ultimei stagiuni, pune și Răzvan și Vidra de B.P. Hasdeu, profitînd de jubileul autorului, iar presa oficială aplaudă cu emfază:

„Realizarea spectacolului a fost încredin­țată – a tout seigneur, tout honneur – lui Sică Alexandrescu, cel mai indicat, desigur, printre regizorii noștri, de a tălmăci fidel spiritul și carnea unei astfel de opere, prin spiritul Teatrului Național și prin spiritul unei comemorări de amplă rezonanță istorică și culturală“⁵.

Nu e vorba, totuși, de o retragere reală: din septembrie, îl găsim director la Teatrul de Stat din Brașov (îi va schimba numele în Teatrul Dramatic, iar astăzi instituția se numește… „Sică Alexandrescu“). Primește automobil de serviciu cu șofer din partea autorităților locale, ba chiar și o superbă vilă în orașul vechi, naționalizată, cu o grădină ce dă către promenada de sub Tîmpa. Aici introduce, în mod declarat, un regim de lucru continuu, ca la SCITA, care face abstracție de vacanța de vară. În ceea ce-l privește, produce preferențial remontări (inclusiv recentul Apus de soare, cu același decor, invitîndu-i în spectacol pe actorii Naționalului, plătiți regește). De altfel, încă din anii 1950 își remonta, bine remunerat, în provincie, spectacolele bucureș­tene, profitînd de permisivitatea sistemului.

Repertoriul celor șase stagiuni de la Brașov e unul care amintește, într-o anume măsură, de repertoriile de la Teatrul Nostru ori de la Comedia: sînt amestecate titluri clasice, românești și străine (Labiche, Scribe, Alecsandri, Caragiale, Zaharia Bîrsan, V.I. Popa), cu comedii mai mult sau mai puțin comerciale scrise de amici (Mircea Ștefănescu, Baranga, Gheorghe Vlad) ori chiar cu adaptări însușite de director (vezi Băiețașul tatii sau Napoleon era fată, pe afiș tronînd „adaptare de Sică Alexandrescu după o farsă americană“; autoarea reală se numește Margaret Mayo). Evident, conform normelor vremii, sînt reprezentați și autorii sovietici.

Alexandrescu invită, majoritar, regizori din generațiile vîrstnice, printre care, galant, și pe Marietta Sadova, căreia îi preluase subtil Apus de Soare de la Național și care are aici, ani la rînd, un spațiu de refugiu. Repertoriul prăfuit și distanța dintre actorii tineri de frunte și bătrînii regizori invitați provoacă o mică răzmeriță de presă: în ianuarie 1969, cîțiva dintre tineri (Maria Velcescu, Ştefan Dedu Farca, Dan Săndulescu, Mihai Bălaş, Mircea Andreescu, Costache Babii, Luminiţa Blănaru) organizează în revista culturală Astra o masă rotundă, moderată de la fel de tînărul critic de teatru Ermil Rădulescu. Ei solicită invitarea unor regizori tineri de mare anvergură, mult mai ancorați în realitățile teatrale ale epocii (sînt pomenite numele lui Penciulescu și Esrig), primenirea repertorială și înființarea unui studiou experimental⁶. Atmosfera încinsă e repede calmată, fără ca directorul să renunțe la „stagiunea permanentă“: el îl aduce în teatru, prin angajare, pe Eugen Mercus, de curînd încununat cu un mare succes la Tîrgu-Mureș, și invită, alături de foștii săi colegi de generație, și alți regizori mai tineri, care propun texte mai apropiate de spiritul vremii (Acești îngeri triști și Pisica în noaptea anului nou de de D.R. Popescu, Prețul și Vrăjitoarele din Salem ale lui Artur Miller etc.) Se instaurează, în anii care vin, o pace relativă.

Artistul poporului Sică Alexandrescu moare în timp ce se afla în vacanță la Cannes, în urma unui atac cerebral, pe 6 august 1973. E considerat, și astăzi, „un clasic“ al regiei românești.

^{_______________}

1. Sică Alexandrescu, art. cit.

2. Sică Alexandrescu face aluzie la un articol anterior al lui G. Dem. Loghin.

3. Ibidem.

4. Sică Alexandrescu, „Drumul teatrului nostru e bun“, Teatrul nr. 11/1958.

5. Radu Popescu, „Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu“, România liberă, 25 februarie 1967.

6. Ermil Rădulescu, „Masă rotundă cu actorii tineri“, Astra, nr. 2, februarie 1969, în Constantin Paraschivescu, Teatrul „Sică Alexandrescu“, Brașov. Monografie, Brașov, TSA, p. 137-138.

---

Bibliografie

Alexandrescu, Sică, Caiet de regie pentru O scrisoare pierdută, București, Editura pentru literatură și artă, 1953.

Alexandrescu, Sică, Caiete de regie pentru O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D’ale Carnavalului, București, Editura pentru Lite­ratură, 1956.

Alexandrescu, Sică, Caragiale în timpul nostru, Editura pentru Literatură, București, 1962.

Alexandrescu, Sică, Tovarășul meu de drum, tutunul, București, Editura Eminescu, 1973.

Alexandrescu, Sică, Un drum în teatru, București, Editura Eminescu, 1980.

Barbu, Nicolae, Momente din istoria teatrului românesc, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

Carandino, Nicolae, Teatrul aşa cum l-am văzut, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986.

Comarnescu, Petru, Ion Sava, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966.

Constantin Paraschivescu, Teatrul „Sică Alexandrescu“, Brașov. Monografie, Brașov, TSA.

Contemporanul, martie-decembrie 1956, ianuarie-septembrie 1957.

*** Istoria teatrului românesc, vol III; Editura Academiei RSR, Institutul de Istoria Artei, Bucureşti, 1973.

Massoff, Ioan, Teatrul românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1976-1978, vol. VI, VII, VIII

Măciucă, Constantin, Teatrul şi teatrele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978.

Popa, Victor Ion, Scrieri despre teatru, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.

Runcan, Miruna, Modelul teatral românesc, UNITEXT, Bucureşti, 2000.

Runcan, Miruna, Teatralizarea și reteatralizarea în România. 1920-1960, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Liternet, 2012.

Sava, Ion, Teatralizarea teatrului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.

Sava, Valerian, Istoria critică a filmului românesc contemporan, vol.1, București, Editura Meridiane, 1999.

Stanislavski, K.S., Viaţa mea în artă, Editura Cartea rusă, Bucureşti, 1951.

Stanislavski, K.S., Munca actorului cu sine însuşi, Editura Cartea rusă, Bucureşti, 1953.

Teatrul, nr. 1-7, 1956, nr. 1-9, 1957.

Vartic, Ion, Radu Stanca, poezie şi teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1978.