Marote postmoderne (I)*

Printre definitiile care i s-au aplicat, in pofida decisivei indecidibilitati, postmodernismul a primit-o si pe aceea de reusita revolutie protestanta declansata impotriva neocatolicismului cu iz renascentist care a fost noua critica1. Frontal opus universalismului clasic si neoclasic-iluminist, proiectul postmodernist a fost lansat la apa sub un pavilion purtind insemne ale actelor de vorbire: de ce?, de unde? si cum?, pentru cine? si cu ce finalitate? – iata intrebarile cu valoare emblematica sub care navigheaza, fluid, si astazi, chiar daca tarmul pare sa se intrevada. O revenire la pamintul ferm care i-a lipsit de sub picioare, sau, poate, esuarea pe nisipul incert al unui ostrov undeva, intr-un larg oceanic greu de identificat pe vreo harta? Deconstructia i-a aruncat colacul de salvare al inevitabilei narativitati: filosofemele insele sunt tropi, atita vreme cit limba, limbajul este figurare. Unii i-au cautat temeiuri in intemeietoarea sanscrita. Acesteia i s-ar fi opus in profunda tendinta de esentializare si dichotomizare, de unde si tipologica opozitie dintre seculara cultura elena si rituala cultura iudeo-crestina. Specialisti cu subtila patrundere sustin, dimpotriva, ca sanscrita, precum India, este neostoita exuberanta, o identitate in perpetua cautare, un inepuizabil baroc2. Viziunea noastra este, hélas!, o naratiune de genul celei care pentru Said este […]