© Andra Bădulescu
A 71-a ediție a Festivalului de la Avignon se desfășoară în perioada 6-26 iulie, sub directoratul lui Olivier Py. Selecția oficială include, în fiecare an, un număr de aproximativ 60 de spectacole, cu circa 300 de reprezentații. Festivalul de la Avignon, secțiunea OFF, include peste 1.000 de companii. Anul acesta, numărul spectacolelor programate în OFF (7-30 iulie) este de 1.416. Matei Vișniec este o prezență constantă în Avignon OFF în ultimii 25 de ani. Am stat de vorbă cu dramaturgul despre mecanismele OFF-ului, despre spectacolele bazate pe textele sale prezente la Avignon, dar și despre fabuloasa experiență a Festivalului și întîlnirile pe care acesta le prilejuiește.
Cinci spectacole pe texte de Matei Vișniec sînt prezente în această ediție de Avignon OFF: Migraaaants, ou On est trop nombreux sur ce putain de bateau, regia: Gérard Gelas, Création Chęne Noir; Du pain, plein les poches, regia: Floriane Durin, Compagnie: Bernard Lloret; Le Roi, le Rat et le Fou du Roi, regia: Claude Thébault, L’Étincelle compagnie théâtrale; Le silence du miroir (ou l’histoire de l’homme poubelle), regia: Bruno Abadie, Compagnie du Petit Matin; Mr. Jean ou l’homme poubelle, regia: Hassan Tess, Compagnie Mr Jean & Mme Jeanne. Programul este completat de două lecturi: Comment j’ai dressé un escargot sur tes seins (regia: Serge Barbuscia) și Le Cabaret Dada (cu participarea lui Florient Azoulay și Matei Vișniec).
Cînd aţi „debutat“ la Avignon?
Cu exact 25 de ani în urmă. Şi a fost un debut „în forţă“, pentru că în acel an, 1993, am avut două piese în OFF: Buzunarul cu pîine şi Partiturile frauduloase. Două texte prezentate de două companii independente care veneau de la Lyon.
Partiturile frauduloase este un text necunoscut în România…
Da, nu l-am tradus niciodată. De fapt, este un text mai special, l-am scris pentru cinci actori care făceau improvizaţii. A fost o experienţă inedită pentru mine să scriu cuvinte după ce actorii „găseau“, prin improvizaţii, emoţie corporală şi situaţională. Cel care mi-a propus acest mod de a concepe un spectacol este regizorul Philippe Clément, care conduce un teatru la Lyon, în cartierul Villeurbanne, Théâtre de l’Iris.
Aţi avut succes cu aceste prime două spectacole în 1992?
Succes relativ… De fapt, atunci mi-am dat seama că este foarte important unde joci la Avignon, în ce teatru. Cele două companii, care nu prea aveau, cred, la ora aceea, multe mijloace financiare, închiriaseră (probabil cu bani puţini) pur şi simplu o sală de curs din incinta Universităţii de la Avignon. Iar publicul nu avea reflexul de a se deplasa la Universitate să vadă un spectacol, prefera sălile de teatru din inima oraşului, de pe rue des Tenturiers, de exemplu, care reprezintă axa arealului unde se desfăşoară secţiunea OFF a Festivalului.
Visam, împreună cu „actorii mei“, să dăm lovitura
A fost ceva ce v-a şocat în contextul acestei prime experienţe la Avignon?
Da… Eram în treia zi de Festival şi m-am dus să văd cum „merg“ cele două spectacole. Buzunarul cu pîine se juca în faţa a şase sau şapte spectatori, dar pe actorii care trebuiau să joace în Partiturile frauduloase i-am găsit în hol, destul de abătuţi. Nu venise nimeni la spectacol. A fost un şoc, şi pentru ei, şi pentru mine, şi pentru regizor. Şi ei erau la început, fără experienţa Festivalului. Au înţeles că trebuie să se lanseze într‑o serioasă muncă de promovare a spectacolului pe străzi, cum făcea toată lumea, de fapt. La Avignon, cînd mergi pe stradă, la fiecare zece metri eşti abordat de un actor care îţi înmînează un flyer şi-ţi propune să mergi să-i vezi spectacolul.
Cît de mult v-aţi implicat în promovarea spectacolelor dumneavoastră? Aţi împărţit fluturași pe stradă? Aţi „suferit“ cu actorii aşteptînd să vedeţi dacă vine publicul la spectacolele respective?
Da, mai ales în primii 15 ani… Nu stăteam chiar toată perioada Festivalului, dar zece zile tot stăteam, şi uneori chiar cîte două săptămîni. De fapt, îmi plăceau acea febrilitate, acea excitaţie de început de Festival, cînd totul era posibil. Visam, împreună cu „actorii mei“, să dăm lovitura, să atragem atenţia, să uimim pe toată lumea, să ne detaşăm din masa uriaşă a companiilor. Zi de zi ieşeam cu actorii, parcurgeam străzile oraşului şi împărţeam toate acele pliante (sau fluturaşi, cum li se mai spune) în care ne lăudam „marfa“. Uneori actorii spuneau „veniţi, veniţi să vedeţi spectacolul, iată-l şi pe autor, va fi de faţă, este un dramaturg român francofon…“.
Ce speră toate aceste companii care vin să joace la Avignon?
În primul rînd, speră să-şi poată vinde spectacolul. Festivalul este o piaţă de spectacole unde în fiecare an vin cîteva mii de directori de teatre, de case de cultură şi de alte structuri din toată Franţa, care programează spectacole de toate tipurile (teatru, dans, marionete, pantomimă etc.). Aceşti programatori văd uneori trei, patru sau cinci spectacole pe zi. Pentru companiile independente din Franţa este vital să poată fi „văzute“ la Avignon, să poată fi remarcate. Festivalul este însă şi un fel de forum de dezbatere, de întîlniri culturale şi de iniţiere de proiecte. Am un prieten actor, Gérard Audax, care conduce un teatru lîngă Orléans, şi care îmi spune că vine de 37 de ani la Avignon. Anul acesta joacă în piesa mea Migraaaanţi la Théâtre du Chęne Noir. Sînt mulţi ca el, profesionişti ai teatrului care nu pot trăi fără să meargă anual la Avignon. Magia Festivalului funcţionează ca un virus. După ce l‑ai „luat“, o dată pe an, măcar o săptămînă, te duci la Avignon. Pentru cei care joacă acolo, efortul este mai mare însă decît pentru vizitatorii şi spectatorii care vin la Avignon oarecum în vacanţă. Festivalul durează trei săptămîni şi începe în prima vineri a primei săptămîni din iulie. Deci, actorii şi regizorii care prezintă spectacole la Avignon trebuie să se instaleze acolo cam pe 1 sau 2 iulie, să înceapă să repete, să participe, în ziua deschiderii Festivalului, la marea paradă a tuturor companiilor (moment uluitor de sărbătoare a teatrului), iar apoi, timp de trei săptămîni, să lupte ca să rămînă „vizibili“.
Cînd aţi avut primul mare succes la Avignon?
Aceeaşi companie care a venit în 1993 cu Buzunarul cu pîine a „recidivat“ în 1995 cu Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt. Şi a fost un succes. De altfel, regizorul, Christian Auger, mi-a devenit un foarte bun prieten. După prima noastră aventură teatrală, practic, s-a dedicat teatrului meu şi, timp de vreo zece ani, nu a montat decît piese de-ale mele. Cu el şi cu spectacolele montate de el după piesele mele, am cutreierat prin toată Franţa, pentru că a reuşit, de fapt, să le vîndă. Compania lui se numea „Pli urgent“ („Plic urgent“). Pentru el, „urgenţa“ a fost să-mi promoveze piesele în Franţa.
Aţi scris şi la cererea lui?
Pentru el am scris (sau, mai bine spus, am terminat, pentru că era începută) Frumoasa călătorie a urşilor panda… Tot pentru acest minunat om am scris Paparazzi, sau Cronica unui răsărit de soare avortat şi apoi prima variantă din ceea ce urma să devină Richard al treilea se interzice sau Scene din viaţa lui Meyerhold. Christian Auger era un om pasionat, care trăia pentru teatru, prin teatru… Iar satisfacţia sa, cînd a văzut că şi alte numeroase companii au început să mă joace, a fost enormă…
Nu este el omul care v-a inspirat unul dintre personajele din romanul Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă, a cărui acţiune se petrece în Provenţa şi la Avignon?
Ba da. Prietenul meu a murit acum cinci ani din cauza unui cancer, era un fumător înveterat, a fost genul de omul care a practicat un fel de boemă neagră… Am simţit nevoia să-i aduc un omagiu transformîndu-l în personaj de ficţiune. El devine Christophe Kaplan în roman.
Montarea cu Angajare de clovn a fost o bijuterie
Vi s-a întîmplat ca aceeaşi piesă să vă fie jucată doi ani la rînd?
De mai multe ori. Cînd un spectacol are un mare succes, companiile revin cu el şi în anul următor. În 1996, o trupă independentă mi-a prezentat la Avignon Angajare de clovn. Spectacolul a fost montat de un regizor englez care trăieşte în Franţa, Charles Lee. Montarea a fost efectiv o bijuterie, spectacol a „prins“ la public imediat. Jucau într-o sală mică, cam de o sută de locuri, dar era o plăcere (cel puţin pentru mine) să văd în fiecare zi cum se făcea o imensă coadă la intrarea în teatru (Théâtre du Bourg Neuf). Trupa a revenit şi în 1997 şi a făcut din nou săli pline. Iar unul dintre actori, Olivier Comte, s-a îndrăgostit atît de mult de rolul său (îl juca pe Nicollo), încît mi-a cerut să-i scriu un one-man show avîndu-l ca personaj pe Nicollo, un clovn bătrîn de care lumea nu mai are nevoie.
Şi i-aţi scris?
I-am scris, de fapt, am realizat un colaj din mai multe texte şi aşa s-a născut un spectacol intitulat Le vieux clown dont le cœur fait de fugues. Un one-man show pe care Olivier Comte l-a prezentat în 1998 şi 1999 la Avignon. Şi acest om mi-a devenit prieten şi a jucat apoi în alte cîteva piese de-ale mele. Cu spectacolul său (Bătrînul clovn cu inima fugară) a venit şi la Festivalul de la Sibiu, l-a jucat apoi la Bienala Teatrului „Eugen Ionescu“ de la Chişinău, l-a jucat şi în Japonia… Teatrul este, de fapt, o aventură continuă făcută din întîlniri umane.
Ce alte companii au mai montat Angajare de clovn la Avignon?
Au mai fost încă patru montări diferite cu această piesă. Cea mai interesantă îl avea în rolul lui Peppino pe un mare actor francez de origine belgiană, Jean-Claude Drouot. În anii ’70, Jean-Claude Drouot juca într-un serial de televiziune de mare succes, Thierry la Fronde (difuzat şi în România). Actorul Jean-Claude Drouot a devenit atunci un veritabil idol mediatic, era frumos şi suplu ca un zeu, iar rolul de proscris şi de aventurier îi venea de minune. Cînd a jucat în piesa mea semăna însă mai degrabă cu Regele Lear, avea peste 65 de ani. În orice caz, cu un astfel de nume pe afiş nu se putea să nu aibă piesa mea succes de public.
Aţi debutat la Avignon cu Buzunarul cu pîine, dar observ că acum, 25 de ani mai tîrziu, piesa este reluată de o altă companie şi figurează pe afiş la Avignon.
Iar între timp s-a mai jucat în montarea altor companii, de trei sau de patru ori. Faptul că acest text este atît de „longeviv“ mă bucură, constituie dovada „actualităţii“ sale. Este, de fapt, o piesă cu care am început eu să „exist“ în Franţa. Cînd am ajuns la Paris, am avut şansa să-l cunosc pe Virgil Tănase, regizor şi scriitor. Un om generos, el mi-a deschis nişte porţi în Franţa, tot el mi-a tradus Buzunarul cu pîine în franceză. Tot el mi-a montat această piesă la un moment dat, şi spectacolul a fost prezentat la Avignon în 2000, la Théâtre Le Cabestan.
Cum a evoluat în ultimii 25 de ani Festivalul de la Avignon? Ce s-a modificat în mod profund în natura sa?
Pot să vă spun chiar ce s-a întîmplat cu acest Festival din 1990 încoace, pentru că iulie 1990 m-am dus pentru prima dată, ca observator curios, la Avignon. Deja, cifrele: la acea oră se aflau în competiţia din OFF cam 300 de companii şi tot atîtea spectacole. Astăzi sînt peste 1.300 de spectacole în OFF. Creşterea este, deci, gigantică. Unii vorbesc despre o veritabilă inflaţie. Alţii se plîng că sute şi sute de spectacole sînt mediocre sau la nivel „amator“… Dar nimeni nu poate împiedica pe nimeni să vină să joace în OFF. Nu există criterii de selecţie în acest Festival, care se vrea o piaţă liberă a teatrului şi o oglindă a creaţiei teatrale franceze, dar şi mondiale. Orice companie care are destui bani să plătească o tranşă orară într-un teatru, precum şi casă şi masă pentru actori, precum şi imprimarea afişelor şi flyerelor, poate veni la Avignon.
O altă modificare ţine de natura secţiunii OFF. Ea devine tot mai… comercială. Au apărut în ultimii zece ani multe spectacole din categoria industriei de divertisment, gen stand-up comedy. Mulţi indivizi au început să facă afaceri la Avignon cu noile săli de spectacole pe care le‑au deschis. Ele sînt frumoase, confortabile, climatizate, dar… nu au suflet şi costă mult.
Eu am mai prins acea perioadă cînd companiile jucau în tot felul de garaje sau depozite transformate în teatre, fără aer condiţionat. Erau nişte simple „spaţii de joc“, ca să ajungi la ele treceai prin tot felul de grădini, curţi sau impasuri, descopereai geografia secretă a acestui labirint care este oraşul Avignon. O anumită notă protestatară era menţinută, ca să nu mai spun de ideea de boemă. Secţiunea OFF se opunea secţiunii IN, altfel spus selecţiei oficiale. Companiile sărace îşi prezentau spectacolele în locaţii fără pretenţii (care putea fi închiriate cu bani puţini), însă încercau să fie polemice, provocatoare, să propună altceva, un teatru alternativ, social, într‑un spirit de avangardă. Astăzi, spiritul avangardei se regăseşte mai degrabă în IN, acolo vezi spectacole provocatoare (mai ales ca formă) realizate cu bani mulţi şi cu mijloace tehnice stupefiante.
Sînt şi companii care se ruinează venind la Avignon?
Cu siguranţă.
S-a întîmplat şi cu companii care v-au jucat textele?
În 1995, o companie din oraşul Marvejols, Théâtre de la Mauvaise Tête, a prezentat la Avignon un spectacol bazat pe mai multe dintre textele mele scurte şi modulare (unele din volumul Teatru descompus). La sfîrşitul Festivalului regizorul a venit la mine speriat şi mi-a spus „avem o gaură de 70 de mii de franci!“). El mizase probabil pe săli pline (măcar pe 70 de plătitori pe seară), dar cred că avusese o medie de 15 spectatori pe zi. Cred însă că „gaura“ financiară i-a fost absorbită de primăria oraşului în care îşi avea compania. De fapt, multe companii vin la Avignon nu doar pe baza unor investiţii personale, ci avînd şi sprijin public. Altfel, n-ar putea rezista, mai ales că toate preţurile cresc la Avigon.
Revista L’Express m-a declarat, în 2015, „roi du OFF“
Cît costă o tranşă orară ca să poţi juca la Avignon?
Totul depinde de cît de important este teatrul, de locul în care este situat, de capacitatea sălii şi de momentul zilei. Teatrele care au o anumită faimă la Avignon sînt luate cu asalt, iar directorii respectivi îşi aleg cu grijă spectacolele pe care le programează. La un astfel de teatru unele companii plătesc între 6.000 şi 10.000 de euro ca să poată juca trei săptămîni. La diverse alte teatre toate aceste „tranşe orare“ sînt variabile. Una e să joci la ora 10 dimineaţa şi alta e să joci la ora 14 sau la ora 16… Există însă şi un fel de „justiţie divină“ la Avignon. Un foarte bun spectacol are public chiar dacă este programat la ora 10 dimineaţa. A fost cazul cu piesa mea Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, montată de Radu Afrim. Spectacolul era programat devreme, la ora 10 şi 15 minute, la Théâtre du Balcon, într-o sală de peste 200 de locuri. După trei zile, sala era plină. La Avignon cea mai bună publicitate este realizată prin metoda „bouche ŕ oreille“ (din gură în gură), adică atunci cînd spectatorii transmit informaţia mai departe. Se realizează un fel de complicitate în oraş între iubitorii de teatru. Nu de puţine ori, oamenii îşi vorbesc spontan, pe stradă. Cînd vezi pe cineva răsfoind programul cu cele 1.300 de spectacole, pierdut în multitudinea de propuneri, dacă ai ceva să-i recomanzi, poţi să o faci fără nici un fel de protocol special. Te apropii şi spui: „Ştiţi, la teatrul cutare am văzut ceva cu totul excepţional, merită să încercaţi…“.
Cine v-a declarat „roi du OFF“ (rege al OFF‑ului)?
Revista L’Express. În 2015, revista L’Express a realizat un reportaj cu autorii cei mai jucaţi în OFF. Iar titlul articolul conţinea expresia citată de dumneavoastră: „Festival d’Avignon – le règne sans partage des cinq rois du OFF“. Cei cinci „regi“ (aveam împreună 21 de spectacole în OFF) erau: Pierrette Dupoyet, Jean-Claude Grumberg, Fabrice Melquiot, Eric-Emmanuel Schmitt şi cu mine.
Anul acesta aveţi cinci spectacole în OFF. Sigur, cantitatea nu spune nimic, dar totuşi este un indicator pentru interesul pe care îl au companiile independente faţă de teatrul dumneavoastră. Vi s-a întîmplat să aveţi şi mai multe spectacole în OFF?
Da, în 2011 a fost recordul absolut. Am avut șase spectacole diferite la Avignon. Şi toate bune…
Aţi avut la Avignon şi spectacole realizate în România…
Da, de mai multe ori. Anul acesta, însă, nu am avut noroc cu un proiect românesc. Trebuia să fie prezent la Avignon Teatrul de Stat din Constanţa, cu un spectacol cu piesa mea Şobolanul rege, în regia lui Radu Dinulescu. Figura deja în program, dar, în ultimul moment, am aflat că nu au mai fost deblocați banii pentru deplasare… Radu Dinulescu a venit de patru sau de cinci ori cu piesele mele la Avignon. Este regizorul român care a înţeles cel mai bine cum funcţionează Festivalul din Cetatea Papilor şi, în ultimii cincisprezece ani, a figurat sistematic în fiecare lună iulie cu cîte un spectacol (sau chiar cu două, pentru că a venit și cu teatru de păpuși). În 2005 şi 2006, a avut un succes remarcabil la Avignon cu piesa mea Caii la fereastră.
Există premii în cadrul Festivalului de la Avignon, secţiunea neoficială, OFF?
Există un premiu al presei regionale, foarte important pentru că, odată decernat, companiile respective pot conta pe o afluenţă mai mare de public. Radu Afrim l-a primit (şi implicit și eu) în 2008, pentru Mansarde ŕ Paris/ Les détours Cioran. De fapt, în cei 25 de ani de cînd mi se joacă piese la Avignon, cred că m-am bucurat de vreo patru sau de cinci ori de efectul „stimulator“ al acestui premiu. L-au primit şi Christian Auger, şi Olivier Comte…
În 2009, l-a obţinut spectacolul realizat după piesa mea Le mot progrčs dans la bouche de ma mčre sonnait terriblemen faux (Cuvîntul progres spus de mama sună teribil de fals). Şi acesta a fost un spectacol memorabil, jucat doi ani la rînd, în regia lui Jean-Luc Paliès. Totuşi, cînd eşti autor şi vezi cum ţi se joacă o piesă cu anunţul „nu mai sînt bilete“ la casierie, începi să ai anumite satisfacţii…
Festivalul de la Avignon are două secţiuni, cea oficială (IN) şi cea neoficială (OFF). În IN aţi fost jucat vreodată?
Nu.
Cum vă explicaţi acest lucru?
Iată cum mi-l explic. Pe 29 ianuarie 1956, cînd m-am născut eu, la Rădăuţi a fost o iarnă extrem de friguroasă şi geroasă. Şi probabil că plîngeam tot timpul, am venit pe lume stresat, neliniştit. Iar mama a început probabil să-mi spună: „Hai, puiul mamii, nu mai plînge, că am să fac în aşa fel încît să ai parte de tinereţe fără bătrîneţe şi de viaţă fără de moarte“. Dar eu am continuat să plîng. Şi atunci mama mi-a propus altceva: „Hai, nu plînge, că ai să iei de soţie o prinţesă şi ai să ai un palat şi toate bogăţiile din lume“. Probabil că eu am continuat să plîng, şi atunci, obosită şi exasperată, mama mi-o fi spus: „Hai, nu plînge, că timp de 25 de ani ai să-ţi vezi piesele de teatru scrise cu mîna la Festivalul de la Avignon“. Şi atunci m-am potolit şi am crescut mare, fără să mai supăr pe nimeni. Probabil că mama nu ştia cum funcţiona Festivalul, ce era IN-ul şi ce era OFF-ul. Şi, oricum, nimeni nu poate fi jucat 25 de ani în IN. Aşa că promisiunea s-a realizat în singura secţiune disponibilă, în OFF…
Interviu realizat de Daniela ȘILINDEAN
Daniela Șilindean a absolvit Facultatea de Litere, secţia română-engleză (2003), și masteratul „Literatura şi mentalităţile“ (2005) din cadrul Universității de Vest din Timişoara. Este doctor în filologie cu teza Modele dramatice: Eugène Ionesco şi Matei Vişniec (2008). Este critic de teatru, traducător, lector universitar, consultant literar al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timişoara. Coordonează programe de teatru pentru copii şi tineret. Scrie cronică dramatică în reviste culturale importante din țară și studii în reviste şi volume de specialitate din Belgia, Austria, Germania, Ungaria, Turcia.
A publicat volumele Matei Vişniec, mirajul cuvintelor calde, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2010, și Cartea Prințului fericit. Cartografieri: Prințul fericit al lui Radu-Alexandru Nica, Editura Timpul, Iași, 2014.