Mătuşa de lut

În timp ce se uita undeva deasupra sicriului – clar, n-o iertase pe mătuşa că nu prea călcase pe la biserică sau poate şi el se temea de nările ei înfundate cu vată! –, popa cel tinerel, cu spatele la altar şi cu mîinile la piept, ne-a spus un basm: – După ce-i vom îngropa trupul, sufletul i se va mai roti un timp peste sat, luîndu-şi rămas bun de la lumea noastră… (Şi eu, auzind asta, am şi văzut: mare cît un taur, cu părul lung despletit, ca să se ştie că e femeie, cu cămeşoaia de finet în care mi-a deschis cîndva uşa, măşa Maria dădea ocoluri peste coroanele copacilor, şi peste casele noastre, şi peste Prut, trăgînd cu lăcomie pe nările largi fumul de la grămezile de frunze arse prin livezi, damful de must şi de verze puse la murat. Cînd a ajuns deasupra locului ei de-o viaţă, s-a învîrtit şi s-a tot învîrtit peste grădină, peste ogradă, peste cîmpurile care începeau de lîngă gard şi iar s-a întors peste grădină, şi peste ogradă, dar… ia de unde nu-i bojdeuca de lut, clădită cu mulţi ani în urmă de mîinile ei şi-ale lui moşu’! Doar căsoiul încă […]