MEANDRELE MEMORIEI. Theodor Enescu – virtuţile cordialităţii

Totul în fiinţa lui Toto – cum era denumit amical Theodor Enescu – vibra de cordialitate. Cum te întîmpina, cum aborda conversaţia, cum îşi susţinea opţiunile, fie că venea vorba de­spre o pictură, o carte sau o piesă muzicală. Niciodată crispat, niciodată încrîncenat, niciodată exclusivist. Dacă nu ocolea controversele, nici nu ţinea morţiş să aibă ultimul cuvînt. Urmărea dus pe gînduri argumentele celorlalţi şi, cînd discuţia părea că lîncezeşte, intrată într-un unghi anost, reanima inspirat dialogul printr-o referinţă neaşteptată, mereu cu acelaşi zîmbet de relaxată îngăduinţă pe chip. Tocmai calmul cu care îşi etala opiniile sprijinite pe o rigoare neostentativă îi conferea de la sine acel aer simpatic de competentă intervenţie în clarificarea punctelor de vedere, în confruntări spontane, ca şi în dezbateri potrivit unui program dinainte stabilit. Luaţi prin surprindere de sfîrşitul precipitat al distinsului cărturar, în 1998, n-am realizat dintr-odată dimensiunea golului iscat în viaţa culturală curentă. Pînă aproape de pragul dispariţiei, fusese directorul Muzeului Naţional de Artă, după ce anterior coordonase, o bună bucată de vreme, activitatea Institutului de Istoria Artelor. Erau multe calităţile care-l recomandau pentru asemenea posturi de răspundere. Mai puţin priceperea managerială – descoperită de el însuşi pe măsură ce şi-a exercitat mandatele de […]