Mecanica puterii şi jocul partidelor

După 1990, după accidentul electoral din 20 mai 1990, cînd, sub efectul personalizării vieţii politice – o situaţie moştenită de la ceauşism şi revigorată de mitul eroului salvator –, Ion Iliescu obţinea din primul tur de scrutin 85,07% din voturi, iar FSN profita şi devenea „partid unic“ cu 67,02% din voturi şi 76,47% din locuri la Senat, respectiv 66,31% din voturi şi 66,41% locuri la Camera Deputaţilor, viaţa politică românească a intrat într-o logică mecanică a bipolarizării. Alianţele împotriva „partidului unic“ apăreau ca singura soluţie raţională de a echilibra sistemul politic şi de a sigura o baza minimală pluralismului politic în speranţa democratizării societăţii. Sistemul electoral în două tururi de scrutin, folosit pentru alegerea preşedintelui României din 1990, a imprimat o tendinţă, care, mai apoi, s-a manifestat cu o exactitate de metronom. În 1992. primii doi clasaţi în turul întîi al alegerilor prezidenţiale întruneau 78,58% (Ion Iliescu, FDSN, 47,34%, iar Emil Constantinescu, CDR,31,24%), iar formaţiunile pe care le reprezentau obţineau împreună 58,03% la Senat (FDSN, înfiinţat doar de trei luni, reuşea să ocupe 34,26% din locuri, iar CDR – 23,77%), iar la Camera Deputaţilor 60,67% (FDSN – 35,67% din locuri, iar CDR – 25%). Tendinţa a continuat  imperturbabil, aşa că, în […]