Săptămîna trecută, pe 8 martie (de Ziua Internaţională a Femeii), s-a desfăşurat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti – în colaborare cu PEN Club România – masa rotundă „Femeile și Agora“, prilejuită de lansarea cărţii Mihaelei Miroiu, Cu mintea mea de femeie (Editura Cartea Românească, 2017). Au participat la eveniment, alături de Mihaela Miroiu: Magda Cârneci, scriitoare (președinta PEN Club România), Adina Dinițoiu, critic literar (membră PEN Club România), Miruna Vlada, scriitoare (membră PEN Club România), Odilia Roșianu (redactor-şef Literatura de azi), prof. univ. dr. Alina Bargăoanu (decana Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, SNSPA), prof. univ. dr. Iordan Bărbulescu (preşedintele Senatului SNSPA, directorul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, SNSPA), conf. univ. dr. Laura Grünberg (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din Bucureşti, cadru didactic asociat, SNSPA). Discuţia – în prezenţa studenţilor de la SNSPA – s-a desfăşurat într-un cadru amical şi s-a axat în principal pe cartea proaspăt apărută a Mihaelei Miroiu, cu un titlu ce reia ironic şi provocator o sintagmă populară, Cu mintea mea de femeie. În acelaşi timp, traversînd această carte – cea mai personală de pînă acum a uneia dintre cele mai cunoscute feministe ale noastre după 1990 (care a lansat, în anii ’90, alături de Laura Grünberg, mișcarea feministă pentru drepturile femeilor în România) –, ne putem face o idee despre „starea“ feminismului astăzi, la noi. Acum, instituţiile şi mentalităţile dau semne de schimbare, spaţiul public (agora) e mai deschis prezenţei feminine, iar feminismul e acceptat în România la un nivel mai larg. Iniţiativei Mihaelei Miroiu de a crea o catedră de studii de gen la SNSPA (cu masterate şi doctorate) îi răspund astăzi existenţa dezbaterilor legate de egalitatea de gen, înfiinţarea unor edituri de profil sau a organizaţiilor militante pentru drepturile femeilor.
Dar să ne întoarcem puţin la cartea Mihaelei Miroiu, care are meritul – pe lîngă trasarea propriului parcurs individual – să reconstituie atmosfera de epocă ante- şi imediat postdecembristă. Mihaela Miroiu reconstituie – într-o naraţiune formatoare cu accente etice şi militante – o istorie personală a emancipării feminine într-o epocă opresivă (comunismul) şi într-un mediu rural, deci prin excelenţă conservator şi patriarhal, cu roluri clar (pre)stabilite. Dacă adăugăm şi decalajul cultural (şi mentalitar) românesc, rezultă de aici o triplă dificultate a acestei emancipări feminine. Mihaela Miroiu e, aşa cum s-a spus, o pionieră a feminismului la noi, aşa cum a fost, mutatis mutandis, Simone de Beauvoir în Franţa. Dacă Simone de Beauvoir descrie, în Memoriile unei fete cuminţi, modul în care ea se desprinde de mediul burghez convenţional şi de credinţa catolică în direcţia emancipării feminine şi a existenţialismului, într‑un cu totul alt context social şi politic (comunismul românesc al anilor ’70), Mihaela Miroiu povesteşte cum abandonează treptat profilul de „fată cuminte“ (adică supusă normelor şi rolurilor sociale) în favoarea unei conduite foarte voluntare, decisă să demonstreze că „mintea de femeie“ reprezintă o falsă discriminare între capacităţile intelectuale feminine şi masculine. Cu mintea mea de femeie reprezintă, aşadar, pe de o parte, conturarea unui profil intelectual (care îşi atinge excelenţa la facultate şi în mediul urban), dar pe de altă parte, şi schiţarea unui profil afectiv şi identitar, constituirea unei identităţi feminine (copila-tînăra-femeia matură), dintr-o succesiune de „matrioşte“, aşa cum erau „exuviile“ Simonei Popescu.
După 1990, în postcomunism, contextul politic şi social se schimbă total, se deschid graniţele, iar Mihaela Miroiu va lua contact, realmente, cu teoriile feministe, pe filieră anglo-saxonă, care o vor marca decisiv. Deşi militantă, ea nu este o feministă radicală, rămînînd în cadrul pledoariei pentru „androginism“, universalism şi umanismul iluminist. Ba chiar, s-ar putea spune că, paradoxal, feminismul Mihaelei Miroiu manifestă şi o zonă de conservatorism (de sorginte rurală; ea are şi o galerie de modele feminine în familie), la care se adaugă credinţa ortodoxă (mărturisită). Şi pentru a nu exclude şi figurile masculine, trebuie spus că, în carte, există şi o serie de modele masculine, care culminează cu două dintre ele: pe de o parte, figura tatălui (care nu e tatăl său natural), iar pe de alta, figura cristică – ambele deţinînd un rol important în această naraţiune formatoare şi identitară care e cartea cea mai recentă a Mihaelei Miroiu. Aşa cum au spus invitatele/invitaţii de la eveniment, Cu mintea mea de femeie e o carte personală, curajoasă, a uneia dintre pionierele feminismului românesc, în care autoarea se asumă pînă la capăt şi nu ezită să spună pe nume inclusiv lucrurilor mai puţin comode.