O carte-eveniment este Statele Unite ale românilor… de Dorian Branea. Spun „eveniment“ întrucît avem de-a face nu doar cu o premieră – prima sinteză exhaustivă despre literatura de călătorie a românilor în SUA de-a lungul secolului trecut –, ci și cu o întreprindere de calibru, sinteză a unui segment de mentalitate de-a lungul cîtorva regimuri politice. Autorul (n. 1971), absolvent al Universității de Vest din Timișoara, doctor în anglo-americanistică la aceeași universitate, manager și diplomat cultural cu stagii postuniversitare la Georgetown și Oxford, director fondator al ICR Varșovia, în prezent director al ICR Londra și președinte EUNIC, face parte din promoția postnouăzecistă a revistei Orizont. La origine o teză doctorală redactată în engleză și coordonată de Mircea Mihăieș, volumul de față reprezintă debutul său editorial, un debut în forță. Nimeni nu a mai examinat sistematic pînă acum relativ bogata noastră literatură de călătorie despre America (despre receptarea literaturii americane în România, există un studiu temeinical lui Dumitru Dorobăț).
Observînd faptul că „travelogurile“ (însemnările moderne de călătorie) sînt mai ofertante și mai edificatoare nu doar literar, ci și istoric, antropologic, imagologic decît studiile „științifice“, Branea examinează prob cvasitotalitatea cărților de călătorie ale românilor în Statele Unite pe parcursul secolului al XX-lea, de cînd e atestată existența efectivă a speciei. Au fost lăsate deoparte capitolele din cărți de călătorie compozite, articolele de presă sau studiile dedicate Americii, corpusul investigat cuprinzînd 35 de titluri de calibre foarte diferite, apărute între 1913 (Ion Iosif Șchiopu) și 1999 (Grid Modorcea); coincidență: atît broșura celui dintîi, vizînd descurajarea emigrării românilor transilvăneni în Statele Unite, cît și memorialul celui din urmă au un caracter violent antiamerican. Dominanta este însă clar favorabilă, deși marcată de multiple contradicții.
După un incitant capitol de prolegomene, fiecare dintre cele patru mari secvențe ale cărții (Întemeierea unei fascinații: 1900-1947, Traseele libertății: 1947-1989, Parcursuri dezinhibate: 1989-2000) se deschide cu o privire sintetică, iar ultimul „volet“ (America alor noștri) strînge firele într-un inventar tipologic concludent. Secvențele micromonografice nu sînt tocmai autonome: Dorian Branea le pune mereu în relație, făcînd la tot pasul ierarhizări valorice (credibile) și comparații (inclusiv contrastive), aruncînd ancore în toate direcțiile… Procedează, altfel spus, ca un critic, alcătuind o ierarhie valorică a travelogurilor în speță, ca un expert americanist cu o perspectivă proprie asupra unui fenomen susceptibil de controverse și ca un istoric cultural, aducînd la suprafață texte uitate sau ignorate: unele anoste, interesante (aproape) exclusiv documentar, altele, cele mai multe, spectaculoase, de o diversitate deconcertantă: o întreagă bibliotecă în materie.
Cu excepția globetrotterului Jean Bart, eventual a doctorului Nicolae Lupu (lider al aripii de stînga din PNȚ), și, evident, a lui Nicolae Iorga și Petru Comarnescu (a căror valorizare superlativă merită salutată), cei mai mulți dintre autorii ante- și interbelici avuți în vedere sînt obscuri: George I. Duca, Andrei I. Gheorghiu, Ion Iosif Șchiopu, Gheorghe Flaișen, Vasile Stoica, V.V. Stanciu, V. Ionescu Vion, C.I. Flavian, George I. Duca (fiul lui I.G. Duca, frecventator rafinat, fitzgeraldian, al elitelor americane), Andrei I. Gheorghiu și Florin Begnescu. Lucrurile se schimbă semnificativ în perioada comunistă, cînd – în afara agronomului și scriitorului veleitar Teodor Marian sau a propagandistului ceaușist Mihai Apostolescu – călătorii sînt personalități cunoscute sau nume de rezonanță: Mihail Ralea, Silviu Brucan și Alexandra Sidorovici, Ioan Grigorescu, Eugen Barbu, Dan Grigorescu, Constantin C. Giurescu, Romulus Rusan, Radu Enescu, Ioana Em. Petrescu, chiar Viorel Sălăgean. Urmărită cu instrumente analitice eficiente, raportarea lor la experiența SUA oferă una dintre cele mai fine diagrame ale metamorfozelor regimului comunist autohton de după 1955; dar și o suită a metamorfozelor Satelor Unite, de la fordism și Marea Criză, via New Deal, maccarthysm, contracultura anilor ’60 ș.cl. la postindustrialism. Sensibil mai puține (în acord cu pluralismul haotic al epocii) sînt memorialele de după 1990 semnate de Ion Dinu (oficial guvernamental), Paul Dobrescu, Ion Parhon, Nicolae Băciuț, Adina Arsenescu, Stelian Tănase și Grid Modorcea. Dorian Branea are dreptate să vadă în acest eșantion grupînd oameni cu profesii, agende și personalități foarte diverse (emisari, negociatori politici, bursieri, turiști, specialiști în schimb de experiență), dar dominat de umaniști și scriitori, un test revelator al contactului cu standardul modernității occidentale din secolul al XX-lea. Și, în același timp, cu un „dincolo“ extraeuropean bulversant, care obligă la clarificări identitare.
Concepută în ambianța americană de la Georgetown, în 2002 (într-o atmosferă de antiamericanism virulent, aflăm dintr-o notă introductivă, ceea ce explică întrucîtva caracterul de apărare și ilustrare), cartea nu adoptă o perspectivă neutră. Dorian Branea are o agendă evaluativă – inclusiv ideologică – în raport cu care judecă neajunsurile călătorilor. Nu pot fi decît de acord, în principiu, cu aprecierile potrivit cărora imersiunile în cultura și civilizația Americii pot conta cu adevărat „doar dacă, de-a lungul deplasării, călătorii adoptă o atitudine empatică, deschisă, permeabilă față de realitatea pe care o parcurg, dacă desfid prejudecățile și locurile comune, dacă absorb informațiile concrete prin filtrele unor cunoștințe istorice și literare temeinice despre Statele Unite, dacă evită tentațiile politico-ideologice și obiectivele militante, dacă au talent literar […] și, nu în ultimul rînd, dacă cred în valoarea inițiatică, filozofică a călătoriei ca experiență fundamentală. Pe scurt, cărțile cele mai compromise rămîn cele politizate, propagandistice sau orbite de prejudecăți și idiosincrazii. În schimb, cele mai prețioase aparțin autorilor pe care realitatea americană îi impregnează și îi transformă, celor care, descinzînd pe cheiurile și aeroporturile newyorkeze români, se ridică de la masa de scris americani“. E, totuși, vorba de ceva mai mult.
Parțial tributară reflexelor Războiului Rece (prin vigilența uneori excesivă cu care taxează concesiile față de propaganda comunistă), mefientă față de stereotipurile antiamericane vechi sau noi, dar și față de entuziasmele găunoase (cum ar fi cele din cartea lui Ion Parhon), perspectiva sa cultural-ideologică implică o evaluare de ansamblu asupra politicii și civilizației americane. Dezvăluită printre picături, dar păstrată mereu ca standard, ea are în vedere o apologie complexă a excepționalismului american. În cadrul acestui excepționalism, elementele negative sînt privite drept pagube colaterale care pot fi – și sînt – surmontate, integrate într-un sistem apt de optimizare continuă. Sînt tolerate atît criticile dinspre stînga social-democrată, cît și dinspre liberalismul conservator, cîtă vreme nu devin prea drastice; cît despre criticile „radicale“ (marxiste), ele sînt acceptate în măsura în care „cei mai acerbi critici ai defectelor Americii sînt americanii înșiși“. Iată o mostră din capitolul despre jurnalul lui Constantin C. Giurescu (1971): „Pentru a contrabalansa exagerările antiamericane, el accentuează mai ales aspectele pozitive ale lumii pe care o străbate, ignorîndu-le aproape cu totul pe celelalte. În subiectele cele mai controversate, cum ar fi conflictul din Vietnam, presupusul imperialism american, violența urbană, marele profesor exprimă, în răspărul sentințelor clamate de propaganda de origine sovietică și de stînga radicală americană, atît de gustate de autorii staliniști și comunizanți, poziții aparent surprinzătoare, dar întotdeauna bine fundamentate, ce nu și-au pierdut nici astăzi validitatea“. Nu aflăm, din nefericire, răspunsurile autorului la „subiectele controversate“, iar tendința sa de a justifica diplomatic părțile întunecate ale politicii și societății americane suferă de partizanat excesiv.
Ca relativist mefient față de orice construct excepționalist, mi-aș fi dorit un ton mai neutru, mai ales că multe dintre „antiamericanisme“ nu țin doar de mecanica propagandei, ci și de inaderențe anticapitaliste sau umanist-conservatoare reale. Din fericire, descrierea fiecărui memorial e atît de atentă și de cuprinzătoare, încît cititorul își poate face singur o idee despre validitatea observațiilor din cărțile comentate. Nu o dată, descrierile – elegante, nuanțate, cu o bună priză la real și la psihologiile călătorilor – contrazic judecățile ideologice prea ferme ale autorului. La fel cum unii călători antiamericani nu-și pot reprima fascinația față de ce spun că detestă, aversiunea ideologică a lui Dorian Branea față de poncifele cărților de călătorie ale unor Ioan Grigorescu sau Eugen Barbu trădează o atracție față de calitățile acestora (a se vedea paginile despre antiamericanismul lui Eugen Barbu, explicat ca expresie a antimodernității nihiliste).
Materialul investigat e de o bogăție copleșitoare, o hartă antropologică în 35 de ipostaze: conservatoare sau progresiste, propagandiste sau disidente, entuziaste sau ostile. Un veritabil inventar al contrastelor subiective pe măsura contrastelor Americii. Geografie și istorie, cultură și civilizație, zone admirate sau execrate, urbanistică și natură sălbatică, muzee și locuri-fetiș versus zone refulate și ghettouri, conflicte sociale și progres tehnologic, stereotipuri ideologice și culturale, relații între sexe, economie și societate, viață universitară și politică, literatură și arte etc., totul e prins într-o textură densă, dar limpede. Există și destui invarianți: cam toți obsevatorii apreciază muzica de jazz, îi simpatizează pe amerindieni, constată dezbinarea emigrației românești, preferă arhitectura europeană și admiră măreția Niagarei, iar scriitorii vizitează muzeul Brâncuși și își caută numele în fișierele Bibliotecii Congresului…
În răspăr cu relegarea în rîndul gazetarilor popularizatori – cu care-l gratulează, de pildă, Mircea Anghelescu în volumul Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română –, dar în acord cu alte evaluări, Dorian Branea vede în Petru Comarnescu un „antropolog cultural și filozof al culturii“, fondator al americanisticii autohtone și „probabil cel mai important americanist al României pre-comuniste“; cel mai valoros discipol al său, profesorul Dan Grigorescu e privit, la rîndul său, drept autor al unuia dintre cele mai echilibrate și competente memoriale de călătorie în SUA scrise în limba română. În ambele cazuri, pe bună dreptate. Plasarea întregului volum sub un motto din Comarnescu face, de asemenea, parte din reconsiderarea autorului criterionist al Americii văzute prin ochii unui tînăr de azi (decepționat însă în memorialul de senectute). În opoziție cu judecățile lui Lucian Boia despre rapoartele „agentului Anton“, Dorian Branea are o atitudine concesivă față de colaborarea acestuia cu Securitatea. La fel de comprehensiv e cu misiunea de agent extern a lui C.C. Giurescu, cîtă vreme ea se traduce într-un volum original, neconcesiv față de poncifele regimului. Sau cu trecutul de aparatcik (neconvins) al lui Paul Dobrescu, autor, în 1992, al unei cărți open mind despre California ca Americă a viitorului. Decisivă e, înțelegem, convertirea la o înțelegere profundă, autentică și iubitoare a Americii.
Interiorizînd modul american de a gîndi, Dorian Branea are o atenție aparte pentru tot ce înseamnă diferență și valoare individuală adăugată (la George I. Duca, evocarea estetă a elitelor sibarite; la Mihai Ralea, psihologia resentimentară a tranzacționistului politic de lux; la soții Brucan, abilitatea cinică și pragmatică a contestării; la soții Rusan, naturismul romantic și entuziasmul artist; la Dan Grigorescu, deschiderea față de pop culture și feminism; la Paul Dobrescu, fascinația pentru tehnologia postmodernă și prima atitudine favorabilă față de homosexuali; la Ioana Em. Petrescu, a-socialitatea, tradusă într-o adeziune introvertită la experiența Americii, dramatismul autoscopiei intelectuale a lui Stelian Tănase din LA vs. NY… ș.a.). Reflexe de explorator identitar, reperabile și în identificarea teritoriilor „colonizate“ decriptiv de fiecare traveloger în parte: Cuba vizitată de Ralea, revelația Midwestului la Teodor Marian, Hawaii vizitați de Ion Dinu. Sînt identificate și metafore-emblemă ale Statelor Unite, de la alcoolurile nemiscibile din drink-urile lui Ioan Grigorescu la marele autobuz „ogarul cenușiu“ (Romulus Rusan). Premiați sînt călătorii cu deschiderea culturală cea mai complexă și disponibilitate netrucată: Petru Comarnescu și N. Iorga, Dan Grigorescu și Constantin C. Giurescu, Radu Enescu și Stelian Tănase, abia apoi Romulus Rusan și subtila Adina Arsenescu, într-o anumită măsură Jean Bart, George I. Duca și Paul Dobrescu, dar și jurnaliști talentați ca Viorel Sălăgean, care scapă printre degetele propagandei oferind imagini proaspete unui public captiv al ceaușismului tîrziu.
Edificatoare, cuceritoare inclusiv stilistic (numele transcrise greșit pot fi imputate corecturii), excelenta sinteză a lui Dorian Branea are o importanță care nu poate fi îndeajuns subliniată, inclusiv pentru diplomația nostră culturală. Într-o vreme în care se discută enorm dar steril, fie servil-propagandistic, fie primitiv-resentimentar, despre America, o asemenea carte ne poate ajuta să înțelegem mai bine istoria complicată a relației între elitele culturale autohtone și noul far al modernizării globale.