Mihail Sebastian şi adevăratul său mentor

În urmă cu ani de zile, intra în circulaţie – mai întîi într-un colocviu internaţional organizat de regretatul Leon Volovici la Ierusalim, apoi consacrată în România pe coperta unei cărţi luate în braţe instantaneu – formula „ucenicul diavolului“, concepută a sintetiza relaţia de vasalitate spirituală dintre tînărul Mihail Sebastian şi magistrul pervertit în rele, Nae Ionescu. Sintagma a şocat prin doza de senzaţionalism, şi în ochii opiniei publice avea să facă o carieră cu reverberaţii periodice. Din cînd în cînd, cîte o împerechere de cuvinte uşor modificată, cu iz de avertisment catastrofic, de tipul „evreul legionar“, vine să agraveze legarea autorului romanului De două mii de ani la remorca doctrinarului extremist, patron la Cuvântul, unde Sebastian manifesta un teribil zel jurnalistic, prelungit chiar în împrejurările cînd ziarul decăzuse la nivelul de oficină programatică în slujba dreptei teroriste, xenofobe, anticonstituţionale. Episodul asasinării premierului I.G. Duca, în ianuarie 1934, a permis incriminarea ziarului pentru amestec în campania furibundă contra susţinătorilor exigenţelor democratice. Autorităţile au trecut la măsura drastică a interzicerii organului de presă, trecut în tabăra revendicărilor antiguvernamentale, şi a suspendării redacţiei în întregime. Anatema l-a privat, momentan, de loc de muncă şi pe scriitor, semnatar de articole critice pe seama primului-ministru în funcţiune, dar şi a altor politicieni din angrenajul opoziţiei, liberali ori ţărănişti (precum Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Mihalache), de-a valma.

În virtutea cîtorva texte polemice, s-ar putea considera că Sebastian îi cînta în strună lui Nae Ionescu. Însă cu serioase amendamente, care-l scot din tagma fanilor recidivişti, oportunişti obstinaţi, victime ale fanatismului gregar. Pe cînd redacţia se „înverzea“ precipitat şi capitula, supusă combinaţiilor de culise la nivelul conducătorilor, M. Sebastian elogia iudaismul în persoana lui Ion Trivale, pildă de spirit lucid, capabil a-şi da viaţa pentru apărarea ţării şi a valorilor ei specifice, periclitate de zeloşi cotropitori. De asemenea, îşi rezerva dreptul de a menţine activă memoria marilor filologi coreligionari, Moses Gaster sau H. Tiktin, expulzaţi sălbatic din mediul nostru intelectual, în pofida faptului de a fi contribuit perseverent tocmai la punerea în evidenţă a expresivităţii limbii române, a vocabularului, morfologiei şi sintaxei în lucrări ce ne-au sporit prestigiul ştiinţific în lumea academică internaţională.

Paradoxal, meritele acestea n-au fost omologate, în schimb, tot mai multe săgeţi otrăvite l-au vizat pe Sebastian într-o tentativă  minimalizatoare, uzînd de motivaţii perfid distorsionate, pentru a umbri însăşi personalitatea literară, ca nu cumva să depăşească postura de subaltern oarecare, pe toate planurile, chiar şi al vieţii private, scormonite dezonorant prin fabricarea de ipoteze ambigue.

De mult s-ar fi cuvenit a pune stavilă mistificărilor. Cel puţin în contextul aducerii la masa discuţiilor a unor probe capabile să confere o sporită relevanţă relaţiilor lui Mihail Sebastian cu contemporanii. Încă din 1965, Camil Baltazar făcea publice un stoc apreciabil de scrisori primite, de-a lungul timpului, de la confraţi mai tineri, mai vîrstnici, toţi în afara reglării de conturi prin fraudă şi uzurparea competitorilor prin lovituri sub centură, încît credibilitatea majorităţii emitenţilor asigură greutate referenţială mărturiilor conservate. Circa 25-30 de epistole proveneau de la autorul Oraşului cu salcîmi. Fuseseră aşternute pe hîrtie exact la apogeul frămîntărilor pricinuite de sorocul evadării din rutina oraşului natal, Brăila, pentru a-şi găsi calea potrivită unui aspirant la o carieră pe măsura excelentei pregătiri intelectuale, de care era conştient. Departe de a proceda copleşit de reverii adolescentine, îşi trata cu gravitate perspectiva ieşirii în lume, cu o fervoare cîteodată patetică. La Paris fiind, acuza dezechilibrări psihice greu de strunit: „Nu ştiu cum dracu a venit, dar am avut o depresiune de nevropat. Nu puteam ceti, nu puteam scrie, nu eram mulţumit de nimic, eram plictisit de tot. […] Mă gîndeam să găsesc într-un fel ceva care să mă readucă la bunele mele dispoziţii de altădată, ceva care să mă scuture şi să mă întremeze moralmente. Am încercat tot. Am cetit din Montaigne şi m-am dus la curve. Am stat închis în casă şi am umblat pe străzi. Era inutil. Fusese parcă un acces de descurajare care trebuia să-şi împlinească timpul, ca nişte friguri de baltă“. Data simptomurilor tulburătoare reţine atenţia din capul paginii: miercuri, 12 noiembrie 1930.

Preopinentul va continua să-l încurajeze, optimist incurabil, indiferent dacă nazurile ori capriciile sufletului oscilant lunecau spre reflecţii disperat-maladive. La răstimpuri, tonalitatea consideraţiilor adresate prietenului din ţară se colora sumbru: „Nu ştiu întrucît lămuririle mele pot sluji la ceva. Ele răspund, poate, la un gust, propriu nouă ovreilor, pentru orori, mizerie şi tînguiri“. Crusta metafizică, oraculară capota, şubrezită de încurcăturile terestre insolubile: „… de la 1 noiembrie pînă la 15 decembrie n-am avut bani. Dar deloc. Vezi-mă în Parisul ăsta mare, unde nu cunosc pe nimeni, umblînd zi cu zi să-mi caut cinci franci de masă. Zile întregi, una după alta, le-am petrecut aşa, mîncînd un colţ de pîine sau nemîncînd deloc […], tapînd camarazi, aşteptînd o scăpare venită din cer, scriind scrisori la care nu primeam niciodată răspuns“. Te cuprind jalea, compasiunea, revolta, aflînd enorma umilinţă a sărăciei incurabile, niciodată eliminată, practic, din existenţa scriitorului. Cînd soluţiile zadarnic căutate n-aveau efect, ce altceva putea să urmeze decît gîndul morbid al autoeliminării, după procedura extremă a unor cazuri celebre, intrate în legendă: „[…] n-am să uit o seară de la sfîrşitul lui noiembrie, cînd din oboseală, din scîrbă sau din simplă inconşti­enţă, m-am dus spre Sena, pe Pont Mirabeau, pentru irezistibila nevoie de a privi că apa curge, că e neagră şi că e aproape“.

E de reţinut una dintre pricinile agravante pentru zbaterile lui Sebastian, scăpate de sub control: anume exasperarea apelurilor la ajutor, parcă trimise în neant, de unde nu venea nici un răspuns. Aşteptarea prelungită genera panică, o sîcîitoare dezorientare celui ce-şi impunea, oricum, restricţii epistolare, dintr‑un impuls al filtrării contactelor şi al reducerii punţilor de comunicare. Fără a fi unicul confident, Camil Baltazar deţinea certe priorităţi în baza filiaţiilor comune brăilene. Totuşi, ar fi avut motive să devină gelos pentru concurenţa lui Camil Petrescu la un loc avantajos în inima lui Sebastian.

Se stinsese din viaţă Baltazar, cînd supremaţia lui afectivă în relaţiile cu Sebastian devenea, postum, discutabilă. Îndoiala s-a strecurat concomitent cu livrarea pe piaţă (în 1981) a două volume de Scrisori către Camil Petrescu, într-o ediţie îngrijită de doamna Florica Ichim. Între coperţile celui de-al doilea volum, un set epistolar consistent îl avea ca emitent pe Mihail Sebastian. Sînt pagini tensionate, suprapuse aproape integral neliniştilor asupra cărora era concomitent informat celălalt Camil, poetul Vecerniilor. Avem, astfel, duble revelaţii despre firea ataşantă a lui Mihail Sebastian. Şi mai grăitoare este posibilitatea de a verifica din dublu izvor situaţia lui critică printre străini, aproape lăsat de izbelişte de însuşi protectorul aflat la originea stagiului de bursier, nimeni altul decît Nae Ionescu. Rînduri aşternute în pragul derutei, la 27 iulie 1930, parveneau la cunoştinţa lui Camil Petrescu: „Se poartă admirabil cu mine. Chiar dacă, uneori sau de cele mai multe ori, întîrzie sau uită, sau amînă, în fond îmi poartă o afecţiune pe care nu ştiu cărui lucru o datorez“. Evident, bursierul mima inocenţa, identică, peste luni de zile, ca să se justifice faţă de el însuşi, în primul rînd, pentru infidelităţi ce i-ar putea furniza reproşuri. Consideraţii etice, asezonate cu reguli elementare ale politeţii, îi servesc spre atenuarea temerilor calculate la rece, strict mental, înainte de a le pune pe tapet către Camil Baltazar, la 24 aprilie 1931: „Nu vreau ca, în lipsa mea din ţară, atîta timp cît eu mă port urît faţă de Nae Ionescu, scriind neregulat pentru Cuvântul, căruia îi datorez totuşi atît de multe, nu vreau în acest timp să apară vreundeva – şi mai ales în Vremea, gazetă liberală – semnătura mea. Nae ar avea dreptul să fie mîniat“.

Nu cumva alte diferite pricini ar fi legitimat mînia? Ocrotirea susceptibilităţilor personale poate nu era de ajuns. Declaraţia netă – „mă port urît cu Nae Ionescu“ – echivalează cu asumarea unei oarecari vinovăţii. Ceva putea să‑i aţîţe vanitatea profesorului, nu odată denunţată sarcastic în Jurnalul lui Sebastian. Nu încape tăgadă, postura de confidenţi rezervată celor doi corespondenţi trăda avantaje selective, o distribuire de sentimente fluctuante, cu consecinţe inevitabile în derularea tratamentului aşteptat de Nae Ionescu, net păgubit. Puţin probabil că el ar fi avut parte de scrisori egal de însufleţite, cu descărcări ale preocupărilor esenţiale, cu griji şi aspiraţii legate de stadiul laboratorului propriu de creaţie.

În timp ce Nae Ionescu promitea, dar întîrzia să-l omologheze  pe statele de serviciu ale Cuvântului, Camil Petrescu l-a luat pe Sebastian în angrenajele Universului literar din 1928, pentru a-i înlesni probele primilor paşi, ale uceniciei redacţionale. Foarte repede, între ei doi s-au cimentat identităţi de reacţie, încît novicele simţea că-i este permis să dea sugestii profesionale celui infinit mai experimentat. Nu numai că i se îngăduiau sugestii în structurarea sumarelor săptămînalului, dar erau stimulate păreri contrarii. Discutau de la egal la egal despre Proust, de­spre lista valorilor spirituale româneşti după un program de susţinere în perspectivă, de­spre agitatele chestiuni ale orientării tinerei generaţii. A fost o temeinică apropiere, fecundă pe termen lung, sprijinită pe aceeaşi deschidere, dincolo de preferinţe literare, prin contacte cu mişcarea artelor plastice, a muzicii şi, la nivelul cel mai acut modern, a teatrului.

Pînă la sfîrşitul zilelor sale, Sebastian n‑ar fi avut de ce să se dezică de elogiul repetat, formulat în scrisorile nutrite de entuziasmele juneţii, ce au patronat, atunci şi mai tîrziu, recunoaşterea lui alături de creatorul Patului lui Procust: „Voiam să lipsesc din România – dar să lipsesc în toată regula. Dar urma d-tale nu voiam s-o pierd. E greu să-ţi spun – şi poate nici nu e util – cît de mult m-am obişnuit cu prezenţa d-tale. Să-ţi comunic sau să aflu o veste despre ce citeşti sau ce lucrezi devenise pentru mine un lucru necesar. Observaţiile d-tale precise, judecăţile d-tale de ultimă instanţă, simpatiile şi antipatiile d‑tale mă instruiau. Juste sau nu, aveau întotdeauna un accent scuturător, după care te recunoşteam. Nu pot fi niciodată insistent în legăturile mele de prietenie. Dar d-tale trebuie să-ţi spun că faptul de a te fi cunoscut e capital în existenţa mea. Nu scriu o pagină de literatură, nu şterg un cuvînt şi nu adaug vreunul fără să mă gîndesc: asta i-ar plăcea, asta nu i-ar plăcea lui Camil Petrescu“ (Scrisori către Camil Petrescu, II, p. 234).