Mireasa lui Frankenstein

Frankenstein cu Boris Karloff, văzut la Cinematecă, undeva, prin 1993-1994. Pe măsură ce avansa, filmul era tot mai incomprehensibil. De la un punct încolo, devenea un fel de comedie absurdă, și puținii spectatori din sală se distrau din ce în ce mai tare, rîzînd isteric. Pînă și translatorul (filmul era proiectat cu traducere simultană) avea un ușor tremur de nesiguranță în voce. Tot el, spre sfîr­șitul proiecției, a fost cel care a lămurit misterul comediei involuntare, strigînd nervos în microfon: „Bă, vedeți că ați amestecat rolele cu alea de la Mireasa lui Frankenstein!“. E doar una dintre amintirile care-mi vin în cap din perioada în care mergeam aproape zilnic la Cinematecă. Aș fi putut alege unele mai neplăcute (cum ar fi șobolanii care traversau chipul lui Jean Seberg la Union, pe un fel de pervaz pe care ecranul îl avea în partea de jos) sau aș fi putut să mă las purtat de nostalgie și să vorbesc ca un tataie despre ce frumos era cînd, după așteptări de luni de zile, puteai vedea o copie alb-negru după Zabriskie Point… Și da, într-un fel era frumos. Era o posibilitate să te îndrăgostești de cinema și era cam singurul loc din București […]