Mistica romanului obiectiv

Cele patru-cinci volume de proză publicate de Dan Lungu înainte de Cum să uiţi o femeie conturau imaginea unui bun prozator – atent, riguros, echilibrat –, mereu egal cu sine, un tenace observator al cotidianului postcomunist. Destins, ironic, lipsit de emfază. Necalofil, dar cu un lăudabil control al stilului. Implicat în micile-marile drame pe care le ficţionalizează, dar cenzurîndu-şi întotdeauna subiectivitatea pentru a-şi păstra demnitatea observatorului lucid, obiectiv, care vrea să vadă limpede şi să înţeleagă. Şi proza sa scurtă, şi Raiul găinilor, şi Sînt o babă comunistă! colectează, cu ajutorul sociologului ce îl dublează pe scriitorul Dan Lungu, destine ale unor personaje din categoria (cinic vorbind, pitorescă şi productivă literar a) defavorizaţilor vieţii, a marginalilor, inadaptaţilor, înfrînţilor, a debusolaţilor tranziţiei româneşti postrevoluţionare.   Am remarcat şi cu altă ocazie că, în buna tradiţie a realiştilor de şcoală veche, proza lui Dan Lungu se sprijină pe suportul solid al observaţiei directe, pe anchetă, pe documentarea „la faţa locului“. Autorul în discuţie nu se cramponează, precum unii contemporani ai săi, de argumentul (de la un punct încolo sofistic) al nonechivalenţei dintre ficţiune şi realitate pentru a-şi justifica eventuale neverosimilităţi ale naraţiunii. Şi, de altfel, meticulos cum e, Dan Lungu nici n-ar […]