Muzeul de artă ca universitate populară

Citeam zilele trecute, întîmplător, într-un eseu critic (subliniez acest cuvînt) de arheologie a prezentului, despre (printre altele, într-un capitol al său, dar primul) muzeul de artă (modernă și/sau contemporană), următoarele rînduri: „Toate muzeele sînt muzee de artă modernă“; „nu există muzee decît de artă modernă, indiferent de obiectele care sînt prezentate în ele“; „muzeul, ca instituție, ca imaginar, constituie arta, care, ea însăși, nu poate să fie decît modernă“; muzeul „detemporalizează arta pentru a o integra în propriul său dispozitiv. Instaurează narațiunea muzeală ca istorie“; muzeul „instaurează arta, mai mult decît o descrie, ca pe o realitate în același timp modernă și capabilă să colonizeze istoria“ etc. (Lionel Ruffel, Brouhaha. Les mondes du contemporain, Verdier, Paris, 2016, pp. 48-50). Mi se întîmplă tot mai des să uzez de un procedeu care mi se pare în continuare destul de suspect, dar în același timp deosebit de provocator tocmai prin cinismul lui (să-i spunem) metodologic (sau chiar metodic): întorc argumentele critice (deci contra) la adresa unor instituții sau dispozitive (în special capitalist-moderne) în argumente pro, de putere, pentru a demonstra ne-dezvoltarea locală. Ce vreau să spun? Dacă, în cazul de față, instituția muzeală și dispozitivul muzeal (de exemplu) sînt analizate și criticate […]