„Nebunia, absenta operei“ sau creatia in era creativitatii

M-am ferit pina acum, de ce sa nu recunosc, de psihanaliza: am privit-o intotdeauna, in esenta ei (terapeutica mai presus de orice), ca pe o provocare prea mare, prea periculoasa, ucigator-salvatoare care ar surveni, tocmai, pe un fond (intr-un moment) de cedare, de nesiguranta, ca o recunoastere si acceptare a neputintei, a nestapinirii de sine, a slabiciunii, a nevoii de altul si de tine insuti ca altul – mai bun. Ca pe o confruntare in care as risca sa ma pierd, oricare ar fi cistigul, de (cel putin) doua ori: o data inca dinainte de a incepe, prin simplul apel, asa cum spuneam, la un „altul“ caruia, apoi, m-as preda „strategic“, pentru a (ma) „invinge“ (spre a ma „cistiga“ pe mine insumi), si care, in acest scop, m-ar invada cu „tehnicile“ lui pentru a ma ajuta sa ma reconstruiesc: la sfirsit n-as mai fi opera mea, ci un „altul“ paradoxal puternic, stapin, autentic – un invingator aparut, literal, peste noapte –, virtual „dublu“ al meu de care, pina acum cel putin, am preferat sa ma lipsesc. Nevroza a orgoliului subiectal, fobie de altul, antipact cu Diavolul? Probabil. Prefer sa-i spun realism de a fi „eu insumi“, oricit de neperformant, de […]