Cînd Ion Vinea a început relaţia cu Nelly Cutava, la Teatrul Naţional din Bucureşti erau încă vii ecourile poveştii sale cu Dida Solomon şi renumele lui de „amant fugos“1. Tînăra nu era, încă, angajata Teatrului, era doar studentă la Conservator şi venea aici împreună cu colegii, sub îndrumarea (pe alocuri, destul de libertină) a maestrului lor, adică a profesorului de clasă. Născută la Turnu Măgurele şi rămasă orfană de tată, în pragul adolescenţei, Nelly2 este adusă, totuşi, de către mamă (care o vreme e destul de reticentă la această idee) să urmeze studiile liceale la Bucureşti. Resursele financiare sînt precare şi trăieşte această vîrstă la periferia oraşului şi a societăţii. Se înscrie, apoi, la Conservator şi, pentru a supravieţui şi a ajunge la o decenţă a apariţiilor publice, îşi învinge împotrivirile interioare şi îşi oferă compania fermecătoare unor bărbaţi cu dare de mînă. Aceasta, pînă îl întîlneşte, mai degrabă din întîmplare, pe Ion Vinea, respectiv pe scriitorul Eugen, devenit un personaj cît se poate de transparent (începînd cu numele de acasă) al romanului autobiografic Strada Vînătorilor3.
Cei doi (ea avînd 19 ani, el – 334) se îndrăgostesc fulgerător, el repetîndu-i, oarecum pierdut, „De ce eşti aşa cum am vrut?“, în vreme ce ea se recomandă, cu o directeţe epatantă, ca fiind „cinică şi sentimentală. Profitoare şi mofturoasă ca orice sărac“ (pp. 264-266). De fapt, Caty se îndrăgosteşte ea însăşi pasional de acest bărbat fermecător, dar simte că nu trebuie să dezvăluie intensitatea sentimentului: „Aveam neapărată nevoie de el: ca de aer, ca de apă, ca de pîine. În acelaşi timp, îmi dădui seama că eram pierduţi dac-o ştia, dar n-avea de unde s-o ştie, şi mă mai liniştii“ (p. 294). Ea înţelege bine că Eugen „a umplut viaţa mea cu fastul inteligenţei şi imaginaţiei lui“ (p. 361). Numai că această dragoste e una de înfruntare, atracţia intensă este dublată de neîncredere şi, mai precis, de multă gelozie: „Ne-am hărţuit ca două armate“ (p. 273). Căsătoria însăşi (petrecută în luna mai şi rămasă secretă pentru un timp, care este cel fast al relaţiei) pare să se fi produs sub un impuls al bărbatului care vrea, astfel, să-şi ia în posesie deplină femeia, în vreme ce ea se simte ca „un şoarece mic, care cu un declic sărea înăuntrul unei capcane“ (p. 365).
Că gelozia a distrus această relaţie o recunoaşte (indirect, desigur) şi Ion Vinea în Lunatecii, acolo unde reţine figura de stăpînă şi bacantă (termenul se repetă frecvent) a lui Nelly, în ipostaza Matildei Feraru: „Fusese gelos pe Matilda, de o gelozie care îl mîna pe urmele ei pas cu pas, îl făcea să o scruteze gest cu gest, vorbă cu vorbă, o gelozie măruntă şi sîcîitoare, cu care o teroriza şi o scotea din sărite“. E o stare prin care bărbatul explică „răzbunările lui de om gelos, adică […] aventurile şi plăcerile lui lăturalnice, de care se ruşina în sinea lui pe urmă“. Nimic n-o îmblînzeşte, însă, pe Matilda, care se declară o Brunhildă: „Sînt liberă şi ştiu cum să mă port. Nu mai sînt o copiliţă care poate fi ameţită şi sedusă. În dragoste, eu sînt aceea care alege şi culege, nu voi, bărbaţii…“. De altfel, lui Lucu „i se părea că simte poftele rătăcitoare ale Matildei îndreptate spre micuţul Sabin“. Or, în portretul avocatului Artur Sabin (construit voit caricatural, sub presiunea geloziei) pot fi identificate trăsături ale lui Radu Popescu, viitorul soţ al actriţei, avocat în mod real în epocă şi devenit, mai apoi, cronicar teatral: „Un june scund şi jovial, cu umerii înguşti şi un pîntecel rotunjor şi moale. Un cap mare, cu ochi imenşi, cu pleoapele grele, ochi melancolici, care contrastau cu veselia insului. Avea un glas puternic de bariton, care se făcea duios şi dulceag în tangourile sentimentale. Pe lîngă el, Matilda arăta ca o cerboaică falnică şi bine cumpănită. O bacantă, travestită în tînără şi mare doamnă“5.
Desfăşurarea pasională a relaţiei a resimţit şi loviturile lăturalnice (dar nu mai puţin fatale) pe care le-a dat Olimpia, mama lui Ion Vinea, pe care Nelly Cutava o portretizează, în romanul ei autobiografic, sub figura Olgăi: „Într-un fel, semănau, era mult mai scundă, avea păr cărămiziu, probabil vopsit, şi buze subţiri şi netede, pe care surîsul aluneca“
(p. 276). Mai mult decît porteretul fizic, scriitoarea reţine intriga relaţională a acestei femei cu o personalitate puternică, în prezenţa căreia iese la lumină „caracterul […] moale ca argila“ (p. 378) al fiului. De altfel, amîndoi părinţii „se uitau la el cu acea încîntare şi mîndrie cu care un bijutier arată unei persoane străine un diamant unic. Dar Eugen nu părea să dea vreo atenţie acestui fapt sau găsea că acesta este firescul mers al lucrurilor“ (p. 298). După moartea tatălui (al cărui profil e desenat în nota obişnuită: bărbat fermecător, lipsit de energie şi aflat, de fapt, în colivia nevestei, „din care el era prea slab ca să iasă“, p. 346), vegheat în ultimele zile de către Caty (ca una mai tare de înger), aceasta dă în vileag căsătoria, şi tînărul cuplu se mută în casa Olgăi. Rezultatul este unul nefericit: „Puneam, printr-un tacit acord, surdină iubirii noastre, care crescuse vijelios ca un pom sălbatic în lunile acelea“ (p. 377). Mai mult, Caty descoperă că Olga încurajează şi ascunde trădările lui Eugen, precum cea cu poeta lipsită de har, care trăieşte cu o soră, pictoriţă, la Paris şi care, pe deasupra, „mai e şi dansatoare cu picioarele goale, ca Isadora Duncan“ (p. 387). Trimiterile merg spre Lizica Codreanu, care locuia mai mult la Paris, împreună cu sora ei, sculptoriţa Irina. Nu se poate şti dacă între cei doi a fost o relaţie amoroasă sau este doar o presupunere a lui Caty/Nelly, dictată de tumultul geloziei. Fapt este că Ion Vinea le întîlnea adesea la acea vreme pe cele două surori, după cum atestă corespondenţa cu Tristan Tzara, căruia, de altfel, îi trimite, în octombrie 1929, o fotografie a lui Nelly6.
În schimb, din scrisorile pe care mama, Olimpia Iovanache, i le trimite fiului la Paris, în toamna anului 1930, aflăm că Nelly a părăsit casa. De altfel, soacra nu pierde prilejul nici unei epistole ca s-o pună pe noră într-o lumină nefavorabilă, alături de eventualii ei susţinători, precum Sandu Eliad, prieten al lui Vinea şi reporter la Facla, revista acestuia. De cele mai multe ori, anunţă că tînăra femeie le pretinde prietenilor bani, iar preocuparea mamei este să oprească eventuale plăţi. În scrisoarea din 22 octombrie 1930, se plînge (cu o nuanţă de răsfăţ) că s-a îngrăşat enorm, cu trei kilograme în două luni. Şi adaugă: „Trebuie să aducem pe Nelly acasă ca să slăbesc[,] că e cea mai sigură cură de slăbire“7. În mod constant, îi cere fiului să ia o decizie în ceea ce o priveşte; în stilul care îl caracterizează, acesta, însă, tergiversează. În acelaşi an, o întîlneşte pe Henriette Yvonne Stahl, de care se îndrăgosteşte. Între timp, pe afişele Teatrului Naţional din Bucureşti, Nelly Cutava poartă şi numele de Vinea. Divorţul îl cere Nelly mai tîrziu, pentru a se putea căsători cu Radu Popescu, eveniment care are loc, potrivit fiului, în 1938.
De altfel, în cartea sa de memorialistică Întoarcerea, Petru Popescu arată că Nelly Cutava şi-a păstrat temeperamentul plin de vitalitate („nepotolita ei sete de viaţă“), împotriva întîmplărilor dramatice sau tragice prin care a trecut (moartea unui fiu de 13 ani, geamănul lui Petru, despărţirea de Radu Popescu, ieşirea din teatru etc.). În anii ’80, pleacă să-şi vadă fiul în Statele Unite şi, reactivîndu-i acestuia toate temerile tinereţii, decide să rămînă: „În ciuda promisiunii de a deveni autonomă, discretă şi mai puţin cicălitoare, s-a întors iute la excentricitatea şi egoismul ei“. Cînd Petru Popescu revine în ţară la începutul anilor ’90 şi vorbeşte cu membrii familiei (paterne, în special) despre Nelly, stabilită la Los Angeles şi recăsătorită cu un american (fost director de hotel în Hawai), cineva spune cu convingere că „Mama ta o să-l cucerească“, exprimînd, în fond, admiraţie pentru „mama mea cea boemă, iconoclastă şi nevirtuoasă“. Sînt, poate, trăsăturile care, în urmă cu multe decenii, îl fermecaseră şi pe Ion Vinea, dar cărora n-a putut să le facă faţă.
1. Nelly Cutava, Strada Vînătorilor, Editura Eminescu, Bucureşti ,1971, p. 283. Am încercat să reconstitui istoria dintre scriitor şi Dida Solomon în eseul „Din «reportajul sentimental» al vieţii lui Ion Vinea“, în Cultura nr. 1, 2017, text care poate fi consultat aici: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_1_557_ web.pdf.
2. Nelly Cutava a publicat trei romane: Domnişoarele, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969; Strada Vînătorilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971; Acela care doarme…, Editura Albatros, Bucureşti, 1974. Într-un schimb de mesaje prin mail (noiembrie 2016), l-am întrebat pe fiul acesteia, prozatorul Petru Popescu (ale cărui cărţi, mai ales Prins, 1969 şi Dulce ca mierea e glonţul patriei, 1970, au avut o excelentă primire în epocă), dacă el a catalizat vocaţia scriitoricească tîrzie a mamei. Acesta mi-a răspuns: „Poate eu am fost catalizatorul, dar dorea să scrie de mult, şi cînd teatrul a părăsit-o, a apărut scrisul“.
3. Dintre romane, Strada Vînătorilor foloseşte material autobiografic într-o interesantă naraţiune de formare ce urmăreşte destinul eroinei, al lui Caty, din copilărie pînă la despărţirea de Eugen. De remarcat e faptul că toate romanele sînt inteligent structurate şi bine scrise, iar autorul notiţei din Dicţionarul cronologic al romanului românesc este pe deplin îndreptăţit să noteze, referindu-se la Strada…., „o anume îndrăzneală a confesiunii (mai rară la o scriitoare)“ (Editura Academiei, 2004, p. 713).
4. Se ridică un semn de întrebare legat de vîrsta lui Nelly Cutava. Fiul ei, scriitorul Petru Popescu, în mesajul deja menţionat, a precizat că anii vieţii mamei sale sînt 1906-2003. În Strada Vînătorilor, Nelly Cutava reţine un schimb de replici între Caty şi Eugen, la prima lor întîlnire, potrivit căruia ea are „aproape nouăsprezece“, iar el treizeci şi trei de ani (p. 266). Cum Ion Vinea e născut în 1895, nu iese la socoteală diferenţa de 14 ani dintre cei doi. În schimb, în Lunatecii, acolo unde (aşa cum vom vedea, de altfel) Nelly este portretizată sub identitatea Matildei Feraru, între aceasta şi sora ei, Laura, există o diferenţă de opt ani: „Cu opt ani mai tînără, Laura părea o copie poetizată a sumbrei, sălbaticei şi graţioasei creole care şi din această pricină o iubi nu numai ca pe o soră, dar şi ca pe un copil al ei“ (Ion Vinea, Opere, III, Lunatecii, ediţie critică de Elena Zaharia-Filipaş, Minerva, Bucureşti, 1997, p.137). Las la o parte inversiunea (în realitate, Henriette Yvonne Stahl, modelul Laurei, s-a născut în 1900, deci era mai mare ca vîrstă decît Nelly Cutava) şi întrebările pe care legătura surorală realizată în ficţiune mi le trezeşte (cele două s-au cunoscut în mod real? au fost prietene? dat fiind temperamentul vulcanic al lui Nelly şi cel retractil al Henriettei, cea dintîi a jucat rolul ocrotitoarei şi în viaţă, sau doar în ficţiunea lui Ion Vinea?) şi reţin numai aritmetica: între cele două era o diferenţă de opt ani. Mai există un alt semn de întrebare, livrat tot de ficţiune. În Strada Vînătorilor, la cîteva luni după ce îl cunoaşte pe Eugen, Caty (care putea avea douăzeci de ani), încă studentă, se prezintă în corpul de figuraţie de la Naţional şi intră cu entuziasm „la repetiţiile deja înaintate ale piesei Mult zgomot pentru nimic“ (p. 331). Or, potrivit lui Ioan Massoff, premiera teatrală a piesei shakesperiene a avut loc în toamna lui 1928 (Teatrul românesc, vol. VI, Minerva, Bucureşti, 1976, pp. 193‑194). Punînd împreună aceste informaţii, ipoteza mea este că Nelly Cutava s-ar fi născut, de fapt, în 1908.
5. Ion Vinea, Lunatecii, ed. cit., pp. 140-151. O imagine a cuplului Radu Popescu-Nelly Cutava este reţinută de fiul lor, Petru Popescu, în cartea sa autobiografică: „Tata era scund, cu părul negru şi aspru, dar avea o faţă frumoasă, în timp ce mama era o blondă cu pielea albă“ (Petru Popescu, Întoarcerea, traducere de Magdalena Popescu şi Smaranda Bedrosian, Nemira, Bucureşti, 2001, p. 117). În acelaşi loc, Petru Popescu istoriseşte cum Nelly Cutava, foarte îndrăgostită de tînărul avocat, care îl apăra din oficiu pe un criminal a cărui faptă teribilă „zguduise Romînia“, îi scrie lui Sigmund Freud „cerîndu‑i părerea despre criminalitatea latentă a copiilor maltrataţi. Freud îi dictase fiicei lui, Anna, o scrisoare de răspuns. Tata a obţinut pentru Sile închisoarea pe viaţă, pedeapsă din care acesta a ispăşit exact şase ani: în 1944, cînd ruşii au deschis la repezeală închisorile româneşti, Sile a fost eliberat şi a dispărut“ (Ibidem, p. 115). Un foarte viu portret al fostului avocat, devenit, după război, cronicar teatral şi o figură memorabilă în unele cercuri literare (mai ales în cele care grupau foşti intelectuali de stînga) realizează Ovid S. Crohmălniceanu, sub titlul Inenarabilul Radu Popescu. În ceea ce priveşte apariţia fizică a acestuia, memorialistul notează: „Lui Radu Popescu îi lipseau douăzeci de centimetri ca să fie un bărbat irezistibil. Şi aşa făcea ravagii printre actriţe. Avea un cap de «latin lover», cu părul negru lucios şi nări pronunţate senzual, trăsături fine şi foarte mobile, la care se adăuga o facondă extraordinară. Umbla îmbrăcat după moda pariziană, «art déco», pălărie Malec, pardesiu negru, drept, fular lung alb, de mătase, înfăşurat neglijent în jurul gîtului. Cultiva stilul boieros şi totodată familiar, recurgînd adesea la emisiuni vocale joase, răsunătoare, mai ales atunci cînd interpela pe cineva şi pronunţa cuvîntul «dom-nu-le»“ (Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Nemira, Bucureşti, 1994, p. 174, subl. în text).
6. În 2 august 1929, Ion Vinea, aflat la Paris (cazat la Hotel Haussmann, 6, rue du Helder, potrivit antetului de pe plic), îi scrie lui Tristan Tzara în limba română (atipic pentru corespondenţa lor din acea vreme, care se desfăşura în franceză, probabil pentru a nu-i fi mesajul accesibil Gretei, soţia adresantului), cerîndu-i un împrumut: „Îmi trebuie pentru mîine seară şase sute cinzeci de franci (tractirul, spălătoria etc.) pe care nu-i am pentru că nu am primit încă ratele recompensei mele naţionale. Pentru cîteva zile deci adu-mi tu, deseară la Codrencile această mitologică sumă pe care ţi-o voi remite apoi“ (Ion Vinea, scrisoare către Tristan Tzara, datată de editor după ştampila poştei, 2 august 1929, păstrată şi consultată în fondul Bibliotecii Jacques Doucet (cota TZR. C. 4166), Paris, editată în corpusul epistolar Ion Vinea – Tristan Tzara. Corespondenţă din Paris trimisă de Henri Béhar, în Manuscriptum, anul XII, nr. 3 (44), 1981, p. 140). Am reprodus textul după manuscris, dat fiind faptul că editorul n-a reuşit să descifreze substantivul propriu. În scrisoarea următoare (databilă după ştampila poştei din Bucureşti, 1 octombrie 1929, păstrată în acelaşi fond, cota TZR. C. 4165 ), Ion Vinea îşi cere scuze pentru întîrziere şi promite că a doua zi va trimite prin Chrisoveloni „ce qui tu m’a prêté“. Cu aceeaşi ocazie, îi expediază „une photo de Nelly que tu voulais connaître“ şi îi transmite salutările surorilor Codreanu, care se află la Bucureşti pentru că „elles viennent de perdre leur mère“ (în loc. cit,. p. 141).
7. Olimpia Iovanache către Ion Vinea, scrisoare datată 22.10.[19]30, păstrată în fondul Ion Vinea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, nr. de inventar 21075. Acelaşi număr îl au şi celelalte epistole trimise la Paris, în toamna lui 1930. În cea din 23 septembrie, este pomenit, în mai multe rînduri, Sandu Eliad, ca unul care se preocupă prea mult de „chiria şi locuinţa lui Nelly“, în detrimentul treburilor administrative de la Facla. Într-o alta, nedatată, din acelaşi corpus de texte, Olimpia Iovanache se plînge, exasperată, de „dobitocul ăsta de Sandu“, care „a luat aere de conte“ şi, prin urmare, „se potriveşte grozav cu Nelly“. Se poate presupune că aceasta l-a reţinut pe protectorul ei (în faţa umorilor Olimpiei şi a neputinţei nepăsătoare a lui Ion Vinea) în romanul său autobiografic, sub figura unui personaj episodic, nenumit, cu care (la – rara, de altfel – iniţiativa inspirată a soacrei) luau masa împreună: „singurul prieten al lui Eugen care nu mi-a propus să mă culc cu el. Săracu’, în schimb, cîte tirade din clasici şi decadenţi nu-i fusese dat să asculte ca să-mi pot controla respiraţia, sau în franţuzeşte accentul, căci prezenţa lui mă stimula“ (Strada Vînătorilor, p. 381). Un portret mai amplu al destoinicului gazetar şi regizor poate fi găsit în cartea memorialistică a fostei sale soţii, actriţa Agnia Bogoslva, Şi s-au dus ca vîntul…, ediţie îngrijită, note şi cuvînt înainte de Costel Safirman, Editura Libra, Bucureşti, 2006.