Nepotul lui Dracula (VIII)

– Chiar! Ar fi nice, a clipit inocent din gene Bubu. Fifi a închis ochii, buzele i s-au strîns într-un rictus, cearcănele i-au invadat toată faţa, capul i-a căzut în piept. După cîteva minute, a deschis ochii şi a oftat: – Scuzaţi-mă! Nu pot. Nu acum… E trist, e mult prea trist. Viaţa, în general, e tristă. Omul e o fiinţă slabă, supusă greşelii. Existenţa are meandrele ei, iar noi sîntem robii fatumului inexorabil… Nu noi ne alegem drumul, deşi vrem să credem asta. Totul e foarte trist. – De ce să fie trist?! a exclamat Fata şeicului, care se îmbujorase la faţă, de ce să fie trist?! Sîntem aici, ne simţim bine, tu, Fifi, eşti cu noi, e extraordinar, de cînd am visat asta… Haideţi să ne distrăm! Ce zici, dansăm? – Da, Lulu, a spus Fifi hotărît, da, Bubu, da, haideţi să dansăm! Viaţa trece ca un vis, carpe diem, cum spuneau strămoşii noştri romani, de ce nu? Să dansăm! Şi, cu mişcările caraghioase ale Omului de Tinichea din „Vrăjitorul din Oz”, s-a sculat în picioare. Ochii lui mari, căprui, uşor exoftalmici, străluceau, cearcănele aproape îi dispăruseră, fruntea înaltă şi părul negru, pieptănat pe spate, îl făceau într-adevăr […]