Nimbul si adierea

Daca un scenariu initiatic (notiune de luat, aici, cum grano salis) presupune probe, etape, vami, bariere, „paznici ai pragului“ sau „poduri ale spadei“, atunci eu, unul, am pasit cu dreptul intr-un asemenea scenariu incipient… Sub aspect (sa-i spunem:) exoteric, lucrurile debutasera cu bine: in Jimbolia, zona de frontiera (cu asa-zisii nostri „cuscri“, sirbii), orice extraneu era suspect. E pentru ce se impunea, fara exceptie, ca un jimboleant sa te astepte, cu acte-n regula, in gara, pe peron. Pe mine si Andrei, Andrei Ujica, urma sa ne intimpine un prieten, care, insa, a uitat s-o faca. Descinsi din trenul antediluvian, am fost impresurati de graniceri. (Ii cunosteam de un amar de vreme, din, danubiana, urbea mea natala.) Locotenentul de trei stele ne-a dat pe mina unui caporal, care, cu kalasnikovul din dotare, ne-a escortat la domiciliul amicului uituc, Valer. „Daca nu-i recunoaste, stii ce faci!“, ii spusese, la plecare, lentul. Ce naiba trebuia sa faca – in caz ca pe uitucul nostru prieten l-ar fi lovit o brusca, reala amnezie?! Era in ’73, in luna mai, si foarte cald: jerseul galben ma stringea ca o armura fara glorie. Eram cochet si ma gindeam cu groaza ca am sa ma infatisez distinsilor […]