Nocturnalii. Un suprarealist cu jurnal de vise

Toamna aceasta, pe 28 septembrie, s‑au împlinit 50 de ani de la moartea papei suprarealismului, André Breton. Dar nu de­spre acest întemeietor de şcoală va fi vorba, ci despre singurul din cadrul ei care să-şi fi publicat (măcar) jurnalul de vise. Cei mai buni „suprarealişti“ sînt cei care s-au despărţit de estetica lui Breton, renegîndu-l mai mult sau puţin zgomotos, adică aproape toţi. În orice caz, nu poţi vorbi despre toate acestea în anul centenarului Dada fără o constatare devenită, între timp, de bun-simţ: cel mai supraevaluat curent posibil (ca importanţă şi realizări efective, dincolo de manifeste şi proteste, la noi şi aiurea, cu epigoni manierişti cît cuprinde), suprarealismul a fost o simplă excrescenţă a dadaismului, care ar trebui considerat mai presus. Deşi ne-am obişnuit să-i asociem automat cu visul, suprarealiştii n-au prea ţinut nocturnale, fiind, probabil, extrem de pierduţi într-o suprarealitate diurnă ori mai degrabă somnambulă decît onirică1. Disparat, găsim cîteva relatări de vise autentice în texte precum Clair de terre (1923) şi Les Vases communicants (1932) de André Breton (mai curînd fade, fără să ateste un maestru al notaţiei), Journal d’une apparition (1926), datorat lui Robert Desnos, respectiv Entrée des succubes (1926), semnat Louis Aragon. Mai mult, în […]