Norman Manea, decorat cu Ordinul Național „Steaua României“

La 30 mai 2016, a avut loc, la Ambasada României la Berlin, ceremonia de decorare a scriitorului Norman Manea, cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Mare Ofițer, conferit de președintele României, în semn de înaltă apreciere pentru promovarea activă a culturii și a valorilor românești, pentru înalta ținută morală de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale cariere. Distincţia a fost înmînată de Emil Hurezeanu, ambasadorul României la Berlin.

Printre invitații la ceremonie s-au numărat ambasadorul Franței, Philippe Etienne, și ambasadorul Spaniei, Pablo Garcia-Berdoy Cerezo, vechi prieteni ai scriitorului român, ambasadorul Republicii Orientale Uruguay, Alberto Antonio Guani Amarilla, cunoscutul filozof german Peter Sloterdijk, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Berlin, Ulrich Schreiber și Katarina Narbutovic, directoarea programului de burse DAAD pentru artiști.

În continuarea ceremoniei, scriitorul Norman Manea a susținut o intervenţie, pe care o prezentăm integral.

 

 

Mult stimate domnule ambasador,

Excelenţe,

Dragi oaspeţi şi prieteni,

 

Doresc să mulţumesc pentru această importantă recunoaştere, care se asociază unei vieţi deja îndelungate, ca şi strădaniilor mele întru literatură.

Sînt deja 30 ani de cînd mi-am părăsit ţara natală, dar amintirile legate de popasul meu, în 1986, în fostul Berlin Occidental, sînt încă vii. Sînt recunoscător pentru prietenia şi bunăvoinţa care mi-au fost arătate atunci – şi pînă azi. Presupun, deci, că nu este o întîmplare că oficialităţile române au decis ca festivitatea de azi să aibă loc aici, în Berlin. 

Cînd am scăpat de dictatură, mi-am luat cu mine limba natală, precum un melc îşi ia casa şi atunci, ca şi ulterior, ea a devenit punctul de forţă al evadării din singurătate. Cu timpul, mi‑a oferit şi şansa de a reveni la mine însumi, adică la scris, singura şi autentica mea Patrie.

Exilul mi-a oferit şansa pedagogică de a scruta necunoscutul şi noul dimprejur, astfel şi o revalorificare a sinelui; o redescoperire  a eului într-o lume în schimbare. În ţara mea, oroarea naţionalistă şi apoi opresiunea comunistă mă metamorfozaseră într-un nedorit „străin“.  

Noul secol stă sub semnul migraţiei şi al exilului, toate tipurile de exil, fie în propria ţară sau în lumea largă, chiar şi între cei patru pereţi sau lingvistic, uneori şi dincolo de toate acestea.

Crescuta înstrăinare trimite mereu alţi locuitori ai bizarei noastre planete în exil, nesiguranţa universală funcţionalizează şi îşi măreşte graniţele. Sîntem cu toţii în exil, s-ar putea spune, dar scriitorul a fost mereu considerat un cetăţean al exilului. Poate că tocmai această cetăţenie paradoxală şi universală m-a ajutat să devin un multisupravieţuitor, după Holocaust, comunism şi în exil.

Artistul a fost şi este – în ciuda solitudinii şi a exilurilor sale voluntare şi silite –  un cavaler al frumuseţii, un îndrăgostit – adesea decepţionat, dar nu despărţit – de enigma umană, un complice fratern al traseului nostru terestru. A fost destinul meu să aflu frumuseţea şi fascinaţia himerelor în propria mea limbă şi cultură; aceasta explică loialitatea mea, ca şi lupta pentru o inseparabilă înlănţuire între etică şi estetică –  chiar şi în vremurile cele mai întunecate.

Sînt recunoscător pentru celebrarea de azi şi mă bucur să fiu cu voi toţi, aici şi acum.