Norman Manea şi conservarea viului omenesc

Mi-a plăcut mereu la Norman Manea capacitatea nedezminţită de a înţelege nuanţat situaţiile complexe, chiar şi atunci cînd el însuşi s-a găsit în ipostaza de „asediat“. Ceea ce l-a făcut pentru mulţi un scriitor incomod. Nu prin agresivitate, ci tocmai prin forţa de a rămîne fidel propriilor idei, de a respinge nepăsarea, de a pune în discuţie – nuanţat, cu calm, cu eleganţă şi relativă detaşare – probleme delicate, stringente.   Exigenţa sa a fost mereu una măsurată, înţeleaptă, tonul nicicînd excesiv contrariind clişeele vehemenţei în susţinerea propriei cauze. Însă impactul, paradoxal, a fost şi poate fi în continuare unul violent, iar scriitorul resimţit ca prezenţă ce stinghereşte.   Scriind, Norman Manea a făcut mereu incursiuni în sine însuşi, interogîndu-şi esenţa propriei fiinţe. În eseuri, interviuri ori prin personajele sale, variante de autoportret, observăm decantarea unei atitudini, a unei maniere aparte de a se situa în lume, de a merge prin lume cu „ciulinii după el“. Aşa cum remarca şi Paul Cernat, literatura lui Norman Manea este una a fragilităţii şi a rezistenţei umanului mutilat de agresiunea politicului discreţionar.  Biografia interioară a lui Norman Manea Urmărirea inteligentă a acestor forme prin care Norman Manea a considerat posibilă conservarea omenescului în […]