Note pentru o repoziţionare a „valului“ suprarealist din România – 1945-1948 (I)

În ciuda faptului că, în ceea ce priveşte rolul jucat de avangardă, în general, şi de suprarealism, în particular, în confruntarea dintre tradiţie şi modernitate sînt multe opinii şi nu puţin scepticism, s-a scris şi încă se scrie mult pe aceasta temă. Ion Pop şi Marin Mincu, iar mai recent Paul Cernat şi Ovidiu Morar au elaborat volume ample şi de largă perspectivă pe tema avangardei1, în timp ce alţi autori şi-au dedicat efortul unor poeţi identificaţi în mod evident cu avangarda, precum Gherasim Luca sau Gellu Naum2. Întrebarea legată de „greutatea specifică“ a diferitelor avangarde (ideea existenţei unei multiplicităţi în interiorul avangardei româneşti a fost şi ea contestată uneori) este validată de existenţa unui modernism care s-a dezvoltat în paralel şi aparent fără o legătură directă, uşor identificabilă cu avangarda propriu-zisă. Mă gîndesc la „axa“ care-i uneşte pe postsimboliştii din generaţia lui Ion Minulescu de poeţii generaţiei lui C. Tonegaru, Geo Dumitrescu şi a tînărului Caraion, axă definită de trioul Vinea, Arghezi şi Ion Barbu. (În discuţia referitoare la „cît de avangardist a fost Ion Vinea“ nu mă pot angaja aici. Desigur, în cazul unor poeţi a căror poziţionare în spaţiul definit de cele trei coordonate – tradiţionalism, modernism şi […]