Noutăți la Gaudeamus 2017 (III)

O carte fascinantă este excepționalul studiu/biografie politică pe care importantul jurnalist, o figură marcantă a mediei austriece postbelice, Paul Lendvai (n.1929) i-o dedică liderului politic maghiar, actualul prim-ministru și șef de partid politic Viktor Orbán. Ungaria lui Orbán (Editura Polirom, 2017, traducere de Maria Magdalena-Anghelescu) aparține unui autor plecat din Ungaria imediat după Revoluția din 1956 și stabilit în Austria, unde s-a înșurubat bine și, din 1960 și pînă în 1982, a fost corespondent pentru Europa de Est la Die Presse și Financial Times. Apoi, redactor-șef la postul de televiziune Österreichische Rundfunk și, din 1987 pînă în 1998, la Radio Österreich Inter­national. Actualmente, este coeditor și redactor-șef la Europäische Rundschau. Presti­gioasă carieră, cărți, premii, onoruri. Un astfel de personaj cu notorietate scrie fără menajamente – dar și fără idiosincrazii – despre destinul politic al lui Viktor Orbán. Detaliile biografice sînt utile celor care vor să înțeleagă cum a fost posibilă ascensiunea fulminantă a unui tînăr charismatic și a celor apropiați lui. Cum prin înfrîngeri și victorii politice în alegeri succesive să se ajungă de la democrație la un soi de democratură autocrată. Un Putin de pustă, cum îl denumește un politolog maghiar, un excelent orator și un tenace politician, care a știut să speculeze luptele intestine dintre partidele politice de stînga sau de dreapta, fără prea multe opinteli, trecînd și el dintr-o parte într-alta a eșichierului politic. Excelente comentariile și analizele jurnalistului austriac. Omul știe bine și în detaliu istoria țării sale, cunoaște pe viu tot ce s-a consumat în Ungaria. Și în toată Europa Centrală, cu destinul unor națiuni care au avut mereu de-a face cu trecutul lor. Ungaria face parte dintre ele. Subtile disocieri, înțelegem cumva un anumit etos maghiar, care dă de­seori în clocot, așa cum îl pricepem și pe cel românesc. Viktor Orbán este o creație a propriei națiuni și rezultatul unor dure lupte între partidele politice din Ungaria. Multe evenimente consumate la vecinii noștri, cu corupția la nivel înalt, cu abuzul de putere neîngrădit și cu traficul de influență nesancționat, cu legi date doar ca să satisfacă anumite interese, cu justiția care numai independentă nu e, cu atenția acordată ungurilor din diaspora, și tot așa, mai toate problemele lor se regăsesc și în problemele din România. Diferența este că Viktor Orbán a coagulat și solidarizat un anume sentiment național, acolo unde liderii români au dezbinat. Orbán cîștigă două serii de alegeri parlamentare, după ce pierduse alte trei, iar din 2010 este un fel de lider maximo al Ungariei. Paul Lendvai nu se jenează să spună pe nume derapajelor de la democrație din Ungaria. Din toate domeniile. Resuscitarea Trianonului de către Orbán la 100 de ani după semnarea acordului este iar un subiect gingaș. Mai ales, cum bine zice ziaristul austriac, într-o Uniune Europeană fără dinți, abilul și charismaticul lider maghiar s-a sucit și răsucit cum a vrut. Chiar dacă în ultimii doi ani a pierdut nu doar vechi prieteni și susținători, ci și popularitate. Pe plan intern și pe plan extern. Mai aflăm despre agresivitatea unor mișcări radicale de dreapta, care au ajuns în Parlamentul Ungariei – despre Jobbik este vorba, 15%, trei locuri –, și că în Ungaria sînt finanțate instituții pseudoștiințifice, generos dotate – formularea este a lui Lendvai –, care reinterpretează istoria epocii lui Horthy în sensul dorit de Orban și acoliții săi. FIDESZ, partidul lui Orbán, neagă responsabilitatea întregului aparat de stat pentru deportarea și uciderea  a 560.000 de evrei maghiari. Horthy usturoi nu a mîncat, gura nu-i miroase, cînd știm bine că fasciștii – Crucile cu săgeți – lui Szálasi au lichidat, practic, în doar patru luni, toată evreimea din Ungaria. Ungaria lui Orbán de astăzi. Se poate mistifica trecutul? Da! O face Erdoğan, în Turcia, o face Putin, în Rusia. Excepțională lucrare de istorie contemporană și politologie aplicată la ce se întîmplă în timpul și în jurul nostru. Politicienii vin și pleacă, popoarele rămîn.

 

Henry Stahl (1877-1942) este mult mai puțin cunoscut decît copiii săi. Scriitoarea Henriette Yvonne Stahl și sociologul H.H. Stahl, fiecare lăsînd urme în istoria culturii românești. Un apropiat al lui Nicolae Iorga, profesor la Școala de Război și la Arhivistică și Paleografie, H. Stahl a rămas în conștiința posterității românești prin inventarea sistemului românesc de stenografie (1908), care devine oficial în 1941. Generațiile trecute, care nu erau înzestrate cu reportofoane, telefoane mobile și tablete de tot felul, se foloseau de acest sistem de notare rapidă, print-un cod anume, care azi nu știu dacă se mai utilizează. Dar ce știu sigur și este la îndemîna mea este o carte a lui Henry Stahl, Bucureștii ce se duc (Editura Vremea, 2017, colecția Planeta, coordonată de inepuizabila Silvia Colfescu). Tulburătoare introspecție în trecutul Bucureștilor, fascinantă răscolire – cu imagini de arhivă dintre cele mai interesante – a vieții unui oraș. Care deja de la începutul secolului trecut trecea printr-o fază de modernizare, pitoreștile, dar insalubrele mahalale fiind sparte de noi drumuri și înzestrate cu edificii noi. Administrative sau particulare. Era vremea cînd o urbe patriarhală, cu vestigii din secole trecute, se transforma pe nesimțite într-un oraș modern în vremea lungii domnii a Regelui Carol I. Vechile case boierești se transformau în noi mici edificii princiare, vechile tarabe, ateliere și magazine căpătau dimensiuni și fason occidentale. Apăreau locante de tot felul, comerțul angro îl domina pe cel cu amănuntul. Lumea se schimba în pas cu orașul. Ca inimos bucureștean, junele Stahl deplînge alterarea și dispariția unor vechi cartiere, străzi, case. Parfumul povestirilor, rememorărilor și gloselor lui Henry Stahl se regăsesc într-o suită întreagă de secvențe narative ce alcătuiesc corpusul acestei lungi romanțioase litanii despre un București care se transformă. Fiecare generație a avut barzii ei, dacă e să ne gîndim doar la Tudor Arghezi, Anton Holban sau Mircea Cărtărescu. O carte plină de nostalgii pentru cei care se emoționează la vestigiile trecutului și mai ales la poveștile legate de te miri ce detaliu. O carte cu dulceața unui sfîrșit de toamnă, cînd îndrăgostiții se plimbă ținîndu-se de mînă prin Cișmigiu, în timp ce bunicile se tocmesc la Piața Obor sau Matache – a dispărut și ea, sîntem în 2017 – pentru legumele și fructele ce vor umple cămările cu fel de fel de bunătăți.

 

Daniel Barbu ne oferă un volum alcătuit din diverse eseuri – zice domnia sa într-o utilă „Explicație –, foste însemnări pregătitoare pentru un raport despre starea democrației, discursuri, conferințe, prefețe și interviuri“, realizate între 2012 și 2016. Materialul aparent eteroclit se coagulează de la sine, dînd măsura unui climat politic și cultural și oferind date de culise ale unor momente din viața universitară și politică a României din al doilea deceniu al secolului al XX-lea. Dacă unele aspecte comentate/ mărturisite/ analizate la rece de Daniel Barbu le știam din presă, altele sînt inedite. Așa aflăm cum s-a născut Facultatea de Științe Politice, jocurile de culise și tenacitatea cu care necunoscutul, totuși, marelui public – Daniel Barbu – a dus un proiect pînă la capăt. Cum s-a derulat o experiență (nefericită, din păcate, dincolo de bunele intenții) de ministru al Culturii, cum se devine membru PNL pînă ce nu mai ești membru PNL. Rămîi bouché bée la toate experiențele şi activitățile asociaților civice, care devin făcătoare de agendă politică. Mino­ritatea din stradă decide peste ce s-a decis la vot. Prima dată cînd un înalt demnitar român devoalează mecanismele oculte din subteranele puterii și conivența cu serviciile. De­voalarea întregului mecanism nu confirmă decît forța birocrației românești și variatele jocuri de interese din subterana vieții politice/ administrative/ universitare. Liberal convins, autorul acestor multe și variate glose de bună ținută intelectuală este scos, pînă la urmă, din joc. Crin Antonescu, simpaticul lider PNL, iese șifonat după ce citești această carte. Toxica afiliere a băsescianului PD la PNL și alianța ce a urmat au răsucit destinul liberalismului românesc. Toată cartea e plină de povești care nu s-au mai spus. Bune inten­ții versus rele practici. Cîștigă, evident, cele din urmă. Deplîngem și noi aceste jocuri de pe scena politicii românești. Un om scos din jocul politic fără prea multe poticneli. E bine? Tac, impresionată de mărturisirile publice ale unui intelectual de bună calitate, umană, profesorul Daniel Barbu.