În numele lui Herschel Grynszpan

În noiembrie, tot plimbîndu-mă prin Bruxelles, pe rue des Tanneurs, trot-trot pe piatra cubică, pe care mi-am tocit tălpile pantofilor, la propriu, am zărit cîteva plăcuțe aurite printre pietrele cubice, ca niște dinți îmbrăcați în aur. Chiar la un pas de teatrul Les Tanneurs, înainte să dau colțul pe rue Saint‑Ghislain. Toate plăcuțele încep cu „Ici habitait“/ „Aici locuia“.  Aparatul meu foto s‑a apropiat instantaneu, cu spirit intuitiv. Și iată, încrustată în piatra cubică, istoria cîtorva evrei polonezi emigrați la Bruxelles, exilați aici, apoi deportați, apoi asasinați. Familia Beren­baum‑Aplebaum: Gedalia Berenbaum și Ginda Berenbaum-Aplebaum și fii Beren­baum, Maurice Isidore și Max, de 17 și de 3 ani. Piatra cubică, așa dură cum este ea, a știut să facă loc istoriei lor dure: adăpostiți aici de furia nazistă, aceștia au fost în cele din urmă duși în lagărul de tranzit de la Malines/ Mechelen, nu departe de Anvers/ Antwerp, de unde aproape 25.000 de evrei și romi au fost trimiși pe șinele morții spre Auschwitz. În 1942, au fost asasinați toți patru. Da, asasinați e cuvîntul potrivit, nu morți. Acești oameni au locuit aici, pe rue des Tanneurs. Și tot aici au locuit și alte familii de evrei polonezi: Alter Pinkus Tencer, Bajla Estera Tencer-Mlynarska; Isaak Grynszpan, Hawa Grynszpan-Rychter și fii lor de 16 și 10 ani, născuți în Germania, Rudi și Siegfried. Aceeași soartă-sentință: lagărul de la Malines/ Mechelen, apoi șinele morții spre Auschwitz. Cu toții exterminați tot în 1942. Părinții în floarea vîrstei, adolescenții înainte de a apuca să înflorească, iar copilul de trei ani, mugure fraged… Mă uit la ușa pe care au ieșit din adăpostul lor bruxelez, apoi la aceste pietre pe care au pășit. Lîngă plăcuțele aurii, cîteva frunze de toamnă se așază lin.

La nici două săptămîni de la această întîlnire cu istoria evreilor polonezi, la Salon de L’autre Livre, după ședința de dedicații, merg prin salon, să văd ce mai e nou. La Editions Le Murmure, privirile mi se opresc fix asupra unui puști de pe o copertă. Puștiul are ochii aprinși, ca de cărbune, ochi de jivină hăituită, ochi fierbinți, aproape înlăcrimați, ochi aproape strigînd: „Nu mă umiliți, vreau să trăiesc“. Scris vertical, citesc Herschel Grynszpan, apoi tot titlul: Je m’appelle Herschel Grynszpan. Pun mîna pe carte cu atîta interes, încît David de Martis, editorul, mi-o oferă pe loc. Astfel, descopăr istoria unei alte ramuri a familiei Grynszpan. Și mai ales a lui Herschel Grynszpan.

Cartea lui Morgan Poggioli, Je m’appelle Herschel Grynszpan, se plasează între (auto)bio­grafie și roman. În postfață, autorul, istoric și cercetător de formație, mărturisește că a păstrat rigoarea scriiturii istorice, care-i permite să dezvăluie trecutul, fără să fie considerat fabulatoriu. În cercetările sale de istorie socială a Franței dintre cele două războaie, a dat din întîmplare peste numele tînărului evreu polonez de origine germană, Herschel Grynszpan. Destinul acestuia se leagă de cel al Europei din acea perioadă sumbră. Herschel Grynszpan a fost făptuitorul atentatului asupra ambasadei celui de-Al Treilea Reich de la Paris, de pe 7 noiembrie 1938. Primul atentat politic de pe teritoriul francez înainte de izbucnirea celui de‑Al Doilea Război Mondial. Căutînd să afle din presa vremii cum a fost tratată afacerea de național-socialiști, și-a dat seama cît de puține surse avea. Cercetătorul nu și-a putut scrie articolul istoric, în schimb, ideea de a scrie de­spre viața lui Herschel Grynszpan nu-i dădea pace, așa că s-a apucat să scrie un roman. Un roman care rămîne în limita verosimilului, chiar dacă nu este veridic. Pentru Morgan Poggioli, Herschel Grynszpan nu-i doar un fapt divers care a servit drept pretext pentru declanșarea Pogromului Noaptea de Cristal. Tînărul a fost primul evreu din Franța care a făcut rezistență nazismului, primul care a atras atenția diplomației asupra situației evreilor, primul care și‑a dat seama de amploarea vicisitudinilor și care a reacționat împotriva lor, procesul său căpătînd astfel amploare politică și diplomatică. De aceea, Morgan Poggioli ține să-i aducă un omagiu tînărului Herschel Grynszpan.

Cartea povestește viața lui Herschel Grynszpan în cei patru ani petrecuți în Franța. Je m’appelle Herschel Grynszpan începe precum romanele secolului al XVIII-lea, cu un text găsit. „Textul a fost găsit de un țăran pe 18 iulie 1940, pe marginea unui drum de țară burgund, în apropiere de Chalon-sur-Saône. Țăranul a ascuns textul pînă la Eliberare.“ Acest text scris, conform convenției livrești, de Herschel Grynszpan a fost lăsat ca mărturie ce trebuie păstrată. E datat la Toulouse, pe 14 iulie 1940. Sînt „memoriile unui tînăr evreu polonez de 19 ani pe punctul de-a pleca spre Germania“.

Firește, la început, pare ciudat să pleci spre Germania în 1940. M-am gîndit că-i chiar o greșeală de semnalat editorului și autorului. C-ar fi trebuit să scrie pe punctul de-a pleca spre… orice țară neocupată de naziști. Dar citind romanul, m-am dumirit că nu e nici o greșeală: pe 14 iulie 1940, chiar de ziua Franței, regimul de la Vichy avea să-l livreze pe Herschel Grynszpan regimului nazist.

Primul capitol, Exil, oferă cîteva repere biografice despre tînărul născut la Hanovra, pe 28 martie 1921, din părinți polonezi (Zendel și Rivka), stabiliți în Germania în 1911.Tatăl, croitor, a fost obligat să-și închidă atelierul înainte de legea de la Nürenberg. Fratele său Marcus, instalator, și sora sa Bertha, dactilografă, și-au pierdut amîndoi slujbele din cauza faptului că erau evrei. Tînărul Herschel își caută de lucru, dar singurul răspuns primit este: „Evreu scîrbos!“. Această respingere îl face să-și întărească învățătura religioasă într-o școală iudaică din Frankfurt. „Străin în propria mea țară, studiul religiei mi-a permis să-mi (re)constitui o identitate și a făcut să se nască în mine sentimentul de apartenență la poporul lui Abraham.“ Decis să plece în Palestina, Herschel ajunge mai întîi în Belgia, la rudele de acolo, care-l îndreaptă spre Franța, „și ea o țară primitoare“. Tînărul se lasă convins, cu atît mai mult cu cît la Paris sînt unchiul Abraham și mătușa Chawa. Cînd ajunge la Paris, își dă seama că lucrurile nu sînt deloc roz, că „Parisul nu e doar o carte poștală“. Înfometat și slăbit, Herschel își face primul sejur la spital. Unchiul Abraham obține de la prefectură dreptul de găzduire. Totuși, pentru a obține șederea în Franța trebuie să parcurgă multe etape administrative, un „imbroglio juridic“.  Iar pentru asta nu are decît 18 luni la dispoziție, înainte de a-i expira pașaportul polonez și viza belgiană. Între timp, face comisioane, diverse treburi menajere și-l ajută pe unchiul Abraham la atelierul de confecții. Găsește alinare pe lîngă comunitatea evreiască, frecventează sinagoga și asociațiile culturale evreiești, chiar și clubul sportiv evreisc-polonez. Își face prieteni cu care merge la cinema, la teatru, la cafeneaua Tout va bien, la baluri, așa încît mai uită de situația în care se află.

În 1937, după prima sa aniversare în Franța, lucrurile se complică pentru Herschel: îi expiră permisul de întoarcere în Germania, apoi viza belgiană, fără a fi obținut încă dreptul de ședere în Franța. Singura opțiune ar fi fost Polonia, dar nu cunoștea limba și nici nu avea familie acolo. În 1938, îi expiră și pașaportul polonez, iar dreptul de ședere în Franța nu-l are încă.

Așa se deschide un al doilea capitol, Clandestin. În ciuda deprimării, Herschel continuă să spere, se pune la curent cu evenimentele. Astfel, citește jurnalul evreiesc Pariser Haint, jurnalul scris în yiddish, precum și Le Droit de vivre, periodicul ligii împotriva anti­semitismului. Dar urmează Anschluss-ul. Herschel își dă seama că lumea nu realizează cu adevărat gravitatea evenimentelor, că Franța și Anglia mențin o pace care-l întărește pe Hitler și regimul nazist. Trist și înverșunat, Herschel stă și citește despre cursul trist al evenimentelor, intuind anexarea Cehoslovaciei. Mai grav e că guvernul polonez promulgă legea retragerii cetățeniei poloneze celor care s-au stabilit în străinătate de mai mult de cinci ani. Ca urmare, 12.000 de evrei polonezi stabiliți în Germania devin apatrizi. Printre care și familia lui Herschel. Refuzul șederii în Franța îl face să intre în clandestinitate. Ascuns într‑o mansardă închiriată de unchiul său Abraham, stă pe saltea și citește Pentateuhul de dimineața pînă seară, fără să facă zgomot. Se mai întîlnește seara pe furiș cu Nathan și Solomon, prietenii săi, sau merge să-i vadă pe Abraham și pe Chawa. La angoasa vieții duse se adaugă vestea că familia sa se află în no man’s landul de la Zbąszyń, adică respinși de ambele țări. Frustrarea și ranchiuna împotriva regimului nazist sporesc. Herschel se simte ca o jivină captivă și neputincioasă, închisă într-o cușcă. Atunci îi vine ideea să aplice legea talionului, să-i facă pe naziști să plătească pentru umilința pe care au pus-o pe evrei, să-și răzbune poporul. Ideea devine obsedantă.

Vom Rath. Capitolul răzbunării împotriva naziștilor. Herschel își procură o armă, scrie o carte poștală de adio părinților, apoi intră în ambasada celui de-Al Treilea Reich, sub pretextul că are de transmis informații prețioase, confidențiale. De îndată ce-i primit de secretarul ambasadei, de Ernest Vom Rath, Herschel trage fără întîrziere. Apar gărzile, și Herschel se predă, căci intenția sa este de-a atrage atenția prin proces asupra situației evreilor, asupra celor 12.000 de evrei deportați și persecutați.

Urmează capitolul interogatoriului, intitulat chiar așa. Herschel Grynszpan își revendică în fața poliției franceze actul politic de răzbunare. Funcționarului de la ambasada germană, care-l acoperă de insulte, îi răspunde că a fi evreu nu e o crimă. Interogatoriul, procesul‑verbal și reconstituirea se petrec cu rapiditate. Tînărul mărturisește că-și regretă gestul, dar actul său vrea să atragă atenția asupra cruzimii antisemitismului regimului nazist.

Capitolul Echos/Ecouri prezintă ecourile din presă, pline de insulte la adresa tînărului Herschel Grynszpan. Chiar și comunitatea evreiască se dezice de actul său. Mai mult, în urma acestui „complot al evreității“, represiunile asupra evreilor din Germania și Austria se întețesc. Apar și tot felul de variante bizare: cum că e un nebun, cum că ar fi un soi de Jeanne d‘Arc, cum că ar fi avut o relație pasională homosexuală cu Vom Rath (teza lui André Gide; într-adevăr, Vom Rath era cunoscut cu poreclele de Notre-Dame de Paris și Madame l’Ambassadeur). Herschel se simte „singur împotriva tuturor, în fine, aproape“. Numai două persoane îl apără, Henri Jeanson, scenarist al filmelor Hôtel du Nord și Pépé le Moko, și directorul săptămînului Le Droit de vivre. Aceștia își dau seama că gestul lui Herschel Grynszpan a fost unul de a trage un semnal de alarmă la nivel internațional, un strigăt disperat, un strigăt de revoltă împotriva fascismului.  În rest, opinia publică nu-l susține.

Capitolul Procès prezintă, odată cu derularea procesului lui Herschel Grynszpa, schimbările politice ale vremii, apropierea franco-germană, pactul Ribbentrop… În acest context politic și diplomatic, procesul Herschel Grynszpan se desfășoară în continuare destul de rău, în cadrul strict criminal: omor cu premeditare. În plus, unchiul Abraham și mătușa Chawa sînt acuzați de complicitate și închiși deşi n-au nici un amestec. Totuși avocatul Moro-Giaffieri reușește să-i salveze de acuza de complicitate. Rămîne sentin­ța de găzduire ilegală, pe care o ispășesc cîteva luni. Pentru a‑l salva de pedeapsa capitală, Moro-Giaffieri îi propune să pledeze crima pasională și să renunțe la asasinatul politic. Însă Herschel Grynszpan își susține actul politic, în ideea de a atrage în continuare atenția asupra situației evreilor și a recrudescenței antisemitismului. Strategia adoptată de tînărul curajos este de a-i băga în ceață pe judecători și pe juristul german, care urmărea ca Herschel să fie extrădat. Mărturiile incoerente, revenirile asupra mărturisirilor îl fac să cîștige timp. Apoi e considerat suicidar și trecut prin expertiză psihiatrică, însă se dă de gol la un moment dat, dezvăluind intențiile protestatare ale gestului său. Din fericire, după invadarea Cehoslovaciei, Franța se răcește de Germania, iar procesul este întîrziat.

În închisoare, se bucură de faptul că procesul său nu va avea loc, avînd în vedere războiul iminent. Vestea că părinții săi au scăpat la timp din „no man’s landul de la Zbąszyń“, chiar înainte de Noaptea de Cristal, și că erau la Radomsko, pe pămînt polonez, îi aduce o mare ușurare. După amenințările asupra Poloniei, aceștia trec în Bielorusia. Herschel se propune voluntar în armata franceză, pentru a ispăși sîngele vărsat și pentru a mulțumi ospitalității franceze. În 1940, după 18 luni de încarcerare, de stat singur în celulă, uitat pînă și de avocați, disperat, Herschel cere eliberarea provizorie. În aprilie 1940, avocații îl înștiințează că au făcut demersurile pentru eliberarea provizorie, dar fără reușită, judecătorii argumentînd că în perioada aia era mai în siguranță în interiorul închisorii. Odată cu ofensiva germană, tînărul începe să-și facă griji pentru viitorul său. Mutarea spre sud a prizonierilor îl face „să guste aerul liber“ după doi ani de detenție.

Débâcle/Dezastru e capitolul final. Înainte de-a ajunge la Bourges, convoiul e atacat, iar tînărul este liber, dar ajunge la Bourges, unde se predă. Căpătase deja complexul siguranței închisorii. Eliberat împotriva voin­ței sale, intră în convoiul refugiaților ce fug de nemți. Un exod trist, Châteauroux, Limoges, Montauban, care-l extenuează. Ajuns la Toulouse, tot ce-și mai dorește este să doarmă și să uite. Să uite pînă și de această libertate care-i primejduia viața. Însă renunțarea la această libertate cu primejdii însemna să se predea nemților, de care voise atîta să scape. Și totuși, se predă la închisoarea Saint-Michel din Toulouse. Aici află că, într-adevăr, un comando SS pornise pe urmele sale, ajunsese la Bourges și-l arestase pe procurorul antinazist Ribeyra, cel care-l eliberase. Devenise afacere de stat capturarea lui Herschel Grynszpan. Extrădat chiar pe 14 iulie 1940, acesta mai apucă să se bucure de faptul că a putut scrie aceste memorii „înainte de-a dispărea în limburile memoriei“ și că le poate lăsa pe undeva, pentru a fi păstrate. În rest, își dorește o moarte rapidă.

În epilog, Poggioli arată că nu a fost executat imediat, pentru că Al Treilea Reich voia să reia procesul „complotului evreiesc mondial“. Interogat de Gestapo, apoi trimis în lagăr la Sachsenhausen, cu matricula 35181, Herschel Grynszpan a fost totuși tratat ca „prizonierul personal al lui Hitler“. Interogat din nou, pledează crima pasională acuzîndu‑l astfel de homosexualitate pe Vom Rath și pătînd renumele diplomației germane, căci după legea germană, homosexualitatea era pedepsită prin deportare cu„triunghiul roz“. Șiretli­curile împotriva răului funcționează bine. Oprobriul se abate asupra lui Vom Rath și a regimului nazist. Procesul a fost abandonat, dar Herschel Grynszpan a fost plimbat prin închisori, interogat chiar de Adolf Eichmann, apoi nu s-a mai știut nimic de­spre el. Trupul său nu a fost găsit. Se pare că regimul nazist a vrut să-i dispară și trupul, și numele. Există cîteva mesaje criptate în ebraică în timpul detenției germane dintre 1940-1942, dar testamentul lui Herschel Grynszpan nu permite dezvăluirea lor. În 1960, tribunalul de la Hanovra a stabilit simbolic data morții sale pe 8 mai 1945, ziua armistițiului.

Je m’appelle Herschel Grynszpan repune pe tapet chestiunile de libertate, de drept la viață, de demnitate, de umanitate, de onestitate. Semnificațiile lor pot fi deformate în situații-limită, pe timp de război sau în cazul pogromurilor. Chiar anulate. Dar parcursul lui Herschel Grynszpan dovedește că se poate lupta împotriva răului, că toate armele sînt bune, dacă rezultatele sînt bune, înclusiv șiretlicurile, tergiversările.

Primul roman al lui Morgan Poggioli este mai mult decît o (auto)biografie. Este reconstituirea unei vieți. Poggioli îl scoate din uitare pe Herschel Grynszpan. Istoricul devenit romancier îi redă identitatea, îi redă chipul și personalitatea. În plus, scriind în numele lui Herschel Grynszpan, Morgan Poggioli devine mai mult decît un romancier sau decît un istoric ce consemnează, devine într-un fel Herschel Grynszpan, cu motivațiile sale, cu sentimentele sale, cu temerile și indignările sale, cu speranțele și disperările sale, cu perspectivele sale. Prin urmare, stilul e sobru, fără înflorituri, dar percutant și alert, potrivit cu derularea evenimentelor și cu răsturnările aiuritoare de situații. Și mai ales potrivit și cu acest Je mărturisitor, cu acest Je care-și scrie memoriile concis, pe fugă, à bout de souffle.