O anatomie a fricii

E greu să mai spui ceva nou despre lirica lui Ioan Es. Pop, un poet aproape clasicizat, aflat mereu în topurile criticii de întîmpinare. Autorul a debutat spectaculos cu Ieudul fără ieşire (1994), una dintre cele mai bune cărţi de poezie publicate după 1990. Pe urmele lui Dimitrie Stelaru, poetul abordează aici masca unui desdichado în varianta lumpen, pentru care „viaţa se bea şi moartea se uită“. El trăieşte, într-o lume-nelume, plasată sub semnul păduchelui de San-Jose şi al păianjenului cu cruce, spectacolul degradării şi al mizeriei amplificate, în cele din urmă, la dimensiuni de epos homeric. Hipertrofiate pînă la colosal, amănuntele respingătoare şi mizere ale vieţii de zi cu zi se transfigurează prin limbajul simbolurilor, scenele bahice sînt dilatate pînă la a dobîndi caracterul unor fabule cosmice, cu accente de gestă sublimă. Într-o epocă în care începuse să fie la modă minimalismul, Ioan Es. Pop poetizează în registru maximalist, „declasaţii“ din poemele sale posedă o stranie şi provocatoare monumentalitate, iar anecdoticul autobiografic este ridicat la dimensiunile mitului personal. Autobiografismul fabulos se continuă în volumul Porcec (1996), ce consemnează tribulaţiile unei umanităţi „tarate“, a cărei existenţă letargică, somnolentă, apropiată de gradul ei zero, constituie un hibrid monstruos de viaţă şi […]