O aporie sau „ce-i lipseşte omului“

Un important filozof al Antichităţii eline, Parmenide (sec. VI-V î.Hr.), cel mai de seamă reprezentant al Şcolii Eleate, ne aruncă, fără voie (), o mănuşă, peste milenii. Considerat cel dintîi metafizician al Occidentului, Parmenide este, după cum se ştie, opusul lui Heraclit („totul curge“), datorită sintagmei sale antinomice („totul stă“). Doar Unul există, multiplicitatea e înşelătoare. Lui i-a dedicat Platon unul dintre cele mai admirabile dialoguri, care îi poartă şi numele, iar Heidegger, o monografie. Ciudat e însă faptul că tuturor exegeţilor pare să le fi scăpat o afirmaţie stranie şi paradoxală (chiar şi lui Heidegger!), demnă de limbajul eliptic şi criptic al presocraticilor: „Amarnica Nevoie şfiinţaţ o ţine în strînsoarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile, pentru că «nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită, astfel se face că nu-i lipseşte nimic; căci dacă i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul»1 (s.m.) şfragment dintr-un text poetic doctrinarţ. Mai întîi, o observaţie logică. Premisa („nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită“) ar trebui abia demonstrată; de ce să o luăm ca pe o axiomă Apoi se strecoară, involuntar (), o fisură, o mică îndoială („dacă i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul“).   Dacă apelăm acum la un anacronism (privind prin lupa […]