Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
O bătaie în uşă
Discret, serios, retras departe de lumea dezlănţuită spre a-şi scrie cărţile – şi ce cărţi! –, Radu Mareş este unul dintre cei mai puternici prozatori români contemporani. Născut în 1941, Radu Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau pasărea Paradisului, pentru care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Între 1975 şi 2012 a publicat nu mai puţin de opt volume, proză scurtă şi romane, patru dintre ele fiind distinse cu importante premii naţionale. Sfidînd clasificările generaţioniste, Radu Mareş inventează un univers ficţional original şi plin de culoare, populat de personaje devorate de istorie. Vă oferim în acest număr – in cadrul Bibliotecii Observator cultural – o nuvelă in premieră, scrisă de Radu Mareş. – Eşti cumva terorist? se interesă Eleni după ce-mi inspectă geanta uşoară de umăr unde aveam doar un tricou de schimb şi slipul, telefonul şi portofelul cu acte şi bani. La poartă, aceeaşi privire de vameş mă cercetase rapid din cap pînă-n picioare, insistînd pe ţeasta rasă şi barba de cinci zile, ocazie cu care ne-am şi studiat reciproc, ochi în ochi. Ceva o făcu totuşi să se încrunte. Sau eşti unul dintre evreii care umblă prin lume şi-i caută pe teroriştii […]
* Nu ştiu exact ce înseamnă, aplicată lui Radu Mareş, expresia “Unul din cei mai puternici scriitori români contemporani”. Ştiu însă că el este “unul din cei mai adevăraţi” – în sensul de “nemincinos” şi neatins de boala snobismului şi a căutării succesului de piaţă… Desigur, şi unul din cei mai “artişti”, în sensul de posesor al multora din secretele prozei de artă, care pentru generaţiile viitoare de mânuitori ai condeiului (sau mai degrabă ai tastaturii) promit să fie pur şi simplu inexistente.
* Romanul lui despre amurgul Bucovinei interbelice (“Când ne vom întoarce”) a fost pe bună dreptate numit, chiar pe acest forum, o “bijuterie” (Liviu Giosan) – şi presupun că el va rămâne ca una din cele mai desăvârşite romane româneşti din toate timpurile.
* Următoarea carte (“Deplasarea spre roşu”) pare în mod paradoxal construită dintr-o materie mult mai friabilă (cea a prezentului încă nedecis) decât trecutul perceput prin prisma magică a memoriei şi a palingenezei; pentru gustul meu, există acolo o singură pagină cu adevărat memorabilă – cea penultimă, în care incredibila dezlănţuire a “albului peste alb” îl transpune pe naratorul-povestitor într-o lume paralelă, în care propria lui soartă se decide într-un straniu contrapuncct cu soarta mineriadei transmise în direct de televiziunea transmiţând una din scenele demult intrate în stocul general de imagini tocite prin reluare. (E drept că e vorba de o pagină care într-un fel le justifică şi răscumpără pe toate celelalte ale cărţii…)
* Luată în ansamblu, nuvela de faţă pare un fel de glumă sau divertisment, construită – cu multă virtuozitate – pe o schemă destul de artificială şi previzibilă, în ciuda finalului în care, prin aruncarea în aer a “pensiunii Eleni”, autorul trage el însuşi concluziile de neocolit ale impasului ideatic în care-şi adusese eroul şi povestea lui.
* Şi totuşi există şi aici un episod “serios”, (sau mai puţin frivol) – reprezentat de cele două poveşti pe care eroul intrat în rol de Ulise i le spune bizarei Calypso gravide, lângă care stă întins pe plaja lată de-o palmă din vârful stâncii înconjurate de “apă translucidă”.
* Ambele “poveşti” se rotesc în jurul întrebării despre ‘sensul vieţii’ – dar răspunsurile pe care le dau merg în direcţii diametral opuse.
* Cea dintâi, cu bătrânii care atraşi de mirajul banilor, îşi ucid oaspetele în care nu-şi recunoscuseră propriul fiu, are o morală cât se poate de deprimantă – mai mult prin lipsa ei de originalitate, decât prin conţinutul propriu-zis: “existenţa noastră în lume e goală de sens, absurdă şi moartea la fel, am spus, neputând nici de data asta să mai dau înapoi,” „Dumnezeu a murit”, etc.: ca dintr-un nou catalog al „ideilor primite”, textul reia câteva din cele mai uzate locuri comune ale filosofiei absurdului, care şi-a avut momentul ei de celebritate – vai! atât de înşelătoare… – în Parisul anilor ’50 ai secolului trecut… (N-am reuşit să identific „piesa de teatru celebră” care ar fi stat la baza respectivei istorii.)
* Cu cea de a doua, suntem aruncaţi pe cu totul alte coordonate geografice şi spirituale – în Rusia aceleiaşi epoci, dar şi (mai ales) în Rusia „eternă”, cu care Radu Mareş pare să întreţină o relaţie mai degrabă ambiguă, de atracţie-respingere, descrisă în filigran de replicile schimbate de eroii nuvelei-cadru („– Rusia? protestă ea. / – Nu-ţi place Rusia? / – Nu ştiu. Dar spune mai departe.”)
* Nimic mai simplu, de această dată, decât a-l identifica pe „fostul ofiţer cu studii de matematică”, proaspăt eliberat din lagărul siberian: el este Aleksandr Isaievici Soljenitsyn, iar bătrâna la uşa căreia bate el în căutarea unei gazde are şi ea un nume – Matriona, din nuvela omonimă, publicată de Novîi Mir în ianuarie 1963, la două luni după apariţia lui „Ivan Denisovici”…
* Este nuvela la lectura căreia Anna Ahmatova scrisa: „O bucată uimitoare… Nu ştiu cum au putut s-o publice… E mai cumplită decât ‚Ivan Denisovici’… Acolo totul putea fi împins asupra cultului, pe când aici… La el doar nu Matriona, ci întregul sat rusesc a nimerit sub roţile locomotivei…”
* Interpretarea lui Radu Mareş este alta, aparent mai „generală”, dar în fond mai abstractă şi mai puţin întrupată (deci mai limitativă): Matriona n-ar fi un simbol al Rusiei martirizate, umilite şi totuşi nespus de vii în inima şi în sufletul creatorului ei – ci „sâmburele indestructibil al realităţii care ne înconjoară – faţa luminoasă a lumii, cea pe lângă care trecem orbi şi nepăsători, fără s-o luăm în seamă.”
* Faptul de a fi pus faţă în faţă cele două „concepţii dedspre lume şi viaţă” – cea a lui Sartre-Ionescu-Beckett şi cea a lui Soljenitsyn (şi a marii literaturi ruse în general) rămâne, cred, meritul şi (până la un punct) excentricitatea nuvelei unui scriitor inclasificabil, care pare încă departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt.
* PS: În cronica din „Observator” (nr 607/ ian. 2012) la romanul „Când ne vom întoarce”, dl Paul Cernat îi aducea, insensibil la comicul involuntar, obiecţia izvorâtă din sinceră uimire a absenţei din roman a „oricărei sugestii de erotism”. Între timp, Radu Mareş pare să-şi fi „modernizat” vocabularul şi stilul scenelor de natură să răspundă (tristelor) imperative ale literaturii contemporane, lipsite de inhibiţii şi „false pudibonderii”. Păcat numai că scena respectivă din nuvelă este complet neverosimilă în formă şi conţinut – lăsându-i pe cititorii mai puţin „avansaţi” cu unica speranţă că autorul s-ar fi dedat unui exerciţiu de parodiere a unor clişee atotprezente…