O bombă cu explozie surdinizată

Exploziile anului revoluţionar 1968 au avut un caracter anarho-comunist în Vest (sub flamurile lui Mao, El Che, Castro et. Co) şi reformist-antistalinist în lagărul socialist (fără ghilimele la Praga, cu ghilimele la Bucureşti). De la Daniel Cohn-Bendit la Alexandr Dubcek, numitorul comun rămîne, dincolo de enormele diferenţe, antiautoritarismul, pasiunea eliberării şi a emancipărilor de tot felul – un spirit al timpului, evident. Dacă însă „Primăvara de la Praga“ a fost o disidenţă populară internă, sprijinită de la vîrf, împotriva ocupaţiei sovietice, în România socialistă (din care trupele vecinului de la Răsărit se retrăseseră cu zece ani în urmă) dizidenţa antisovietică a avut alt fason. Noul regim ceauşist a fost „revoluţionar“ doar în planul politicii externe (faţă de ţările Tratatului de la Varşovia), iar discursul său mobilizator viza apărarea „patriei în primejdie“ şi a „cuceririlor“ sale. Pe fondul micii liberalizări hruşcioviste, solidarizarea cu Cehoslovacia invadată se va transforma în argument de legitimare; comunismul „de import“ se autohtonizează definitiv, iar liderul de la Bucureşti reuşeşte să-şi anexeze grosul intelectualităţii, furînd discursul opoziţiei naţionaliste şi antisovietice. La Paris, studenţii îl huiduiau pe generalul de Gaulle, la Bucureşti – preşedintele francez e întîmpinat cu ovaţii. Respins de tinerii americani, preşedintele Nixon face furori în […]