O discuţie despre diverse modele formative (dintr-o perspectivă personală)
- 08-01-2009
- Nr. 456
-
Bogdan SUCEAVĂ
- Actualitate
- 1 Comentarii
Dacă aş fi terminat facultatea la finele anului al treilea, nu cred că aş fi înţeles mare lucru din matematică. Îmi aduc bine aminte vara lui 1992, cea de după al treilea an de facultate; era vara care a precedat memorabilele alegeri din septembrie 1992, cînd PNL nu a mai intrat în Parlament. În vara aceea, am studiat cu interes ce înseamnă o varietate diferenţiabilă şi am susţinut examenele de analiză funcţională şi de ecuaţii cu derivate parţiale (două pante pentru Sisif). În vara lui 1992, am scris nuvela Imperiul generalilor tîrzii, începînd să fiu foarte interesat de dinamica prozei scurte. Dacă sistemul universitar mi-ar fi oferit posibilitatea să susţin atunci examenul de licenţă, cred că nu aş fi urmat o carieră de matematician, ci aş fi căutat o cale în afara acestui domeniu, care pe atunci mi se părea mult prea auster şi dificil. Am atins pragul maturităţii matematice după anul trei de facultate Toamna aceasta am studiat atent programa universitară a mai multor facultăţi de matematică din România şi am încercat să o compar cu programa universitară a generaţiei mele, o generaţie care a studiat cinci ani. Cred că, în linii mari, conţinutul este comparabil: primii […]
Cu tot respectul, cred ca glumiti. „Cred că o facultate scurtă, de numai trei ani, în condiţiile în care studentul lucrează sau se dedică şi altor activităţi, ar putea să nu fie suficientă pentru a te face să te simţi atît de confortabil încît să-ţi iubeşti sincer domeniul.” Trei ani de facultate in conditiile in care lucrezi, va sa spun din propria experienta, e o cursa in care scopul nu este sa inveti cu adevarat, sa intelegi sau sa devii pasionat de domeniul tau (vai, ce retro suna!), ci sa iei examenele cum poti (cu nota minima adica!), sa capeti o diploma si atat. Ca sa lucrezi, bineinteles, pe bani mai multi. E trist dar adevarat.