Departe de a fi o specie caducă, cronica literară e azi mai necesară ca oricînd. Lipsa unei selecții preliminare, făcute profesionist și fără parti-pris-uri, adîncește confuzia valorică, întreținută (uneori, există și excepții fericite) de prezentările făcute în grabă, impresionist, deseori chiar cu greșeli de scriere pe diverse bloguri. În absența cronicarului profesionist, credibil și cu o anumită autoritate, orice carte cu succes de public – sau intens marketată – pare să fi întrunit în mod automat și criteriul valoric; or, aici se produce confuzia. Faptul că mulți dintre cronicarii constanți au părăsit arena criticii de întîmpinare, dedicîndu-se unor proiecte academice, profesionale de mai mare amploare, a creat un moment de confuzie. Din fericire, unii s-au întors. O altă problemă, foarte gravă, e însă împuținarea revistelor literare și a paginilor de cultură din ziare și, odată cu ele, a cronicilor și articolelor scrise de profesioniști. În contextul în care cronica de carte aproape a dispărut, o mai practică prea puțini critici și sînt tot mai puține spațiile unde o pot face, e nevoie de înființarea unor noi reviste literare, platforme online etc., care să reimpună cronicarul literar și să redea încrederea în rolul acestuia.
Pe de altă parte, cînd critica se autodiscreditează, exagerînd valoarea unor autori pe criterii de amiciții literare, afinități politice, interese personale etc., diminuînd-o pe a altora din aceleași motive, este limpede că își va pierde credibilitatea. Nu poate exista credibilitate a cronicarului de întîmpinare decît în momentul în care acesta lasă deoparte, în evaluarea unui autor, simpatiile și idiosincrasiile, interesele și mizele personale. Aceeași confuzie, extrem de gravă, nu doar valorică, ci și etică, morală, care domină întreaga societate în acest moment și care îi dă omului de bun-simț sentimentul că orice se poate, pare să se reflecte și la acest nivel. Prin urmare, lipsa de încredere în critic vine deseori și din afilierea sa la un grup sau altul, în scopul atingerii unor interese personale; de aici, încrederea mai mică a cititorului în critica „oficială“ și recurgerea la alt tip de raportare critică, mult mai liber, neconstrîns de nici o afiliere de tipul celei de mai sus, a bloggerului, și confundarea verdictului critic al acestuia cu cel al unui cronicar profesionist. Din păcate, acest lucru atrage după sine, cum spuneam, confuzia valorică, și astfel producții literare de raftul doi sau trei ajung să treacă drept literatură adevărată. Ceea ce nu ar trebui să uite cititorul e că discernămîntul critic se asociază întotdeauna cu teoria și practica îndelungată a exercițiului de interpretare, că o părere avizată înseamnă studii de specialitate și totodată publicarea constantă a cronicilor, articolelor, studiilor și cărților de critică și că lipsa unui sistem clar și credibil de clasare a valorilor atrage după sine lipsa reperelor.
Sîntem, probabil, printre ultimele țări europene care mai fac, atît de des sau de apăsat, cel puțin, distincția de gen. Literatură feminină, scriitură feminină, poezie delicată, feminină etc. sînt sintagme pe care le întîlnim în continuare, lucru trist, care reflectă, de fapt, gradul de înapoiere al unei întregi societăți. Într-adevăr, o parte a criticii oficiale are despre aceste lucruri o viziune incredibil de retrogradă, de inactuală, caraghioasă, dacă nu ar avea consecințe grave. Perpetuarea acestei diferențe e toxică și nu duce nicăieri, e un drum închis, iar depășirea acestui moment se poate face în mai multe feluri: printr-un discurs direct, asumat, prin dezbatere, prin impunerea și promovarea cărților scrise de autoare, pe criterii valorice, firește (la fel de periculoasă e exagerarea valorii acestora, pe criterii de gen), prin neacceptarea și verbalizarea discriminării, atunci cînd ea există. Evident, există și un mesaj indirect, transmis prin chiar intermediul cărților scrise, prin simplul efort de a păstra consecvența, constanța în publicarea articolelor sau cărților. Faptul că tot mai multe autoare s-au impus în ultimii ani, că prezența acestora nu e doar „de umplutură“, ci vocile lor contează și capătă autoritate nu poate fi decît simptomul unei îndelung așteptate normalități.