Acum cîţiva ani, intrînd într-o librărie oarecare dintr-o ţară, tot europeană, am avut marea surpriză să dau peste o organizare a cărţilor cu totul nouă faţă de ceea ce cunoşteam. Era o masă cu cărţi, plasată foarte vizibil, la intrarea în librărie, cu titluri recenzate de curînd, din toate genurile. Masa nu găzduia doar o selecţie a noului, trecută prin ochii unor cronicari, indiferent de orientarea lor, şi nu era nici un bufet cu recomandări, pregătite abil în culisele promovării. Ea etala cărţi care trecuseră prin proba, binevoitoare sau aspră, a unor evaluări critice din mai multe direcţii şi reafirma, în centrul unui spaţiu destinat în primul rînd vînzărilor, importanţa unui pact care ţine în viaţă un circuit sănătos al cărţii. Un pact de încredere, semnat de mai mulţi părtaşi, care se creditează şi îşi respectă legitimitatea şi diferenţa: scriitori, editori, cronicari, librari şi cititori.
Pactul acesta a fost frînt la noi, iar istoria coagulării, a compromiterii, a refacerii lui timide şi a nenumăratelor trădări care l-au vătămat e lungă cît cea a literaturii noastre, din punctul în care şi-a creat primele instituţii. Verigile dintre cei care ar trebui să-l garanteze au fost de multe ori brutalizate, iar acum ne aflăm în situaţia în care masa simbolică de la care am pornit e mai mult un suport pe care fiecare netezeşte cum poate, cu pixul roşu în mînă, harta unor agresiuni, ca în orice războaie. Iar efectele lor riscă să ne coste mai mult decît putem anticipa. Într-un mediu minat de suspicine, de teama inadecvării la criteriile canonice (arbitrare, adeseori) sau a excluderii, literatura noastră internalizează inhibiţii şi cenzuri, mai insidioase şi mai puţin vizibile ca în deceniile vechi, dar cu atît mai periculoase. Aşa arătînd lucrurile, nu pot să nu mă întreb cînd va veni ziua în care o carte curajoasă, care să acopere făţiş teme ale comunităţii gay, sau un volum puternic din categoria queer literature ar fi primite firesc, nu doar de o mînă de comentatori, ci de o comunitate a cît mai multor critici dispuşi să înţeleagă diferenţa şi estetica foarte particulară pe care ea o generează. Într-o societate atît de afectată de inegalităţi de gen, de violenţă domestică, de rasism şi de discriminare, un roman puternic, de coloratură feministă, cum scriu Jeanette Winterson sau Chgimamanda Ngozi Adichie sau Elena Ferrante sau Margarete Atwoodar ar fi cel mai firesc lucru cu putinţă, dar lasă preocupările vădite de o mare parte a criticii noastre, de aici şi de acum, deschidere pentru asemenea teme? Este foarte nobil să spui că nu contează subiectul şi tema, ci valoarea cărţii, dar realitatea ne‑a tot arătat că dacă tema nu convine, nici criteriile estetice nu se mai aranjează tocmai favorabil.
Astăzi, cei mai vehemenţi dintre critici, veteranii creatori de şcoli, sînt mai preocupaţi ca oricînd să-şi conserve autoritatea, sabotînd preferaţii duşmanilor şi ignorînd suveran noutatea şi diversitatea unor forme literare care se desenează aici şi acum, sub ochii lor. Foarte mulţi dintre editori sînt, prea adesea, ocupaţi să discrediteze orice instanţă (critica inclusiv) care riscă să le compromită vînzările, iar nu să rişte, girînd formulele noutăţii şi scrisul în afara filiaţiilor cunoscute. Cu puţine şi salutare excepţii, proprietarii de librării (librarii sînt altceva) nu visează decît să-şi ia partea leului, uitînd să mai şi dea, iar cititorii nu se simt nici ei prea bine între toate aceste linii de forţă, aşa că se reorientează. Blogurile, individuale sau colective, sînt o opţiune funcţională cel puţin o vreme, pînă în momentul în care pactul încrederii se face din nou praf şi vechile metehne generatoare de ierarhii simbolice (sau nu numai) sau de coterii partizane îi contaminează şi pe extrateritorialii bloggeri. Trăim într-un viespar instituţional paralel cu literatura care, cu toate astea, se naşte, se citeşte, se discută şi în afara noastră. Ea îşi caută spaţiul vital, forme alternative de vieţuire şi supravieţuire, strategii noi şi energii asemenea, dar ia şi o parte şi din încrîncenarea acestui cîmp de bătaie. Un cîmp de luptă care nu îngăduie, cum n-a îngăduit niciodată, pe toată lumea.
Nu e pentru nimeni nici un secret că încrîncenarea care viciază viaţa literară, încrîncenare care e şi a criticilor care simt că pierd teren, dar şi a unor cronicari tineri, care şi-au însuşit aceleaşi reflexe autoritariste, e emanaţia unui model autarhic, autosuficient, patriarhal şi teribil de conservator. Un model care nu e interesat să observe transformările din jur şi să încerce să le înţeleagă, în orice ar avea mai diferit, mai variat şi mai surprinzător, ci să-şi afirme propriile norme. Rupt de viaţa cărţilor de dincolo de graniţele micii noastre parohii literare, e limpede că acest tip de a gîndi literatura, în parametrii bine controlaţi de propriul gust (ca să nu spun de propria nevoie de putere), e ridicol, dacă nu ar fi nociv. Şi e nociv pentru că exclude, adesea arbitrar, şi pentru că nu glorifică şi nu legitimează decît ceea ce serveşte conservării speciei şi a propriilor poziţii. Nici asta nu ar fi nimic nou, pentru că istoria refuzurilor literare, care au generat apoi cea mai valabilă parte din literatura unei ţări, e, o ştim cu toţii, solidă. Ce e nou şi trist şi scandalos, de-a dreptul, e dimensiunea excluziunilor, într-o perioadă care vine după ce istoria ne-a arătat costurile pentru aşa o mutilare. E dezolant să vezi cît de puţine femei critici sînt invitate la colocvii şi mese rotunde, să auzi, fără să vrei, aceleaşi jigniri cu titlu de compliment ( „rade“ ca un bărbat, scrie ca un bărbat, de fapt, e un bărbat cu pseudonim feminin etc.), să scanezi liste cu recomandări, nominalizări la premii şi poziţii importante, dominate toate de bărbaţi. Sau să vezi „mari“ critici invitaţi la acelaşi prezidiu, alături de colegele lor, uitaţi în faţa microfonului, surzi la dialog, hipnotizaţi de propriul discurs, de o afabilitate complezentă, în cel mai bun caz. La fel de trist ca atunci cînd vezi femeile perpetuînd acelaşi tip de discurs şi de atitudine, doar ca să nu contrarieze cu nimic sistemul, să nu-i declanşeze resorturile de ostilitate, pe scurt, să-şi conserve poziţia.
Au apărut schimbări de atitudine în rîndul criticilor mai tineri, şi ele sînt încurajatoare. Se vede o deschidere faţă de nou, o pasiune autentică pentru cercetare şi o prospeţime a abordărilor care lasă mult loc pentru încrederea în vremuri mai bune. E încurajatoare nevoia oamenilor de cărţi, pofta cu care citesc, căci citesc, orice s-ar spune. Dragostea pentru citit, pasiunea pentru idei, curiozitatea şi dorinţa de a împărtăşi opinii nu au cum să omoare spiritul critic, aşadar criticul şi cronicarul literar nu cred că vor dispărea. Numai că acum, mai mult decît oricînd altcîndva, va fi necesar ca criticul să arate o curiozitate şi o flexibilitate intelectuală mult mai mari. Şi o mai mare modestie. Trăim într‑o altă dinamică, sînt atît de multe voci creatoare, atît de multe identităţi cu istoriile şi cu nevoile lor, încît devine imposibil sau cel puţin falimentar să le înăbuşi pe toate. Critica înţeleasă ca paradă de putere, între mandarini şi întru excludere, poate că mai are un viitor. Vechile mecanisme sînt suficient de rodate cît să mai reziste o vreme, mai ales într-o societate conservatoare ca a noastră. Dar această critică va sta la o masă din ce în ce mai mică, undeva departe de adevăratele discuţii pe care literatura e, din fericire, capabilă să le provoace. Pentru sănătatea noastră interioară, a cît mai multora dintre noi.